Austeritatea sau despre cum să ne săpăm groapa mai adânc
Îți propun să examinăm o convingere ce pare atât de rațională încât (aproape) toată lumea o acceptă: dacă o familie a cheltuit prea mult, trebuie să strângă cureaua. Și, prin extensie, dacă un Stat a cheltuit prea mult… trebuie să facă la fel.
Corect, nu-i așa? Așa credeam până să mă consult (telepatic, bineînțeles) cu profesorul Joseph Stiglitz. Predă la Columbia University și are chiar un Nobel în economie (oricum nu contează pentru miticii noștri). Prin 2011, Time l-a nominalizat ca fiind unul dintre cei o sută de oameni cei mai influenți din istoria omenirii. (O fi soroșist?)
Dumnealui are această analogie: „ce e valabil pentru o gospodărie nu e neapărat valabil pentru economia națională”. Și de aici pornește tragicomedia în care pierzătorii suntem cu toții (nu chiar toți!).
Când o familie reduce cheltuielile, își plătește mai repede datoria și poate dormi liniștită. Asta știe oricare cetățean cu credite la o bancă. Dar dacă toată lumea, adică firme, guvern și cetățeni, decide brusc să „fie responsabilă” și să cheltuiască mai puțin, nu cumva se întâmplă ceva ciudat? Toată lumea ajunge să aibă, de fapt, mai puțini bani. Veniturile scad, economia se contractă, iar deficitul… ghici ce? Rămâne acolo, uneori chiar mai mare. Mai citește o dată și respiră regulat.
Avem paradoxul austerității ca un fel de cură de slăbire aplicată unui pacient subnutrit, care oricum abia se ține pe picioare. Cu intenția de a-l face sănătos, îl ducem direct la spital.
Stiglitz argumentează că statul, spre deosebire de o familie, are un rol special. Acela de a fi contraciclic: să cheltuiască mai mult când economia se prăbușește și să pună frână doar când lucrurile merg bine. În schimb, guvernele au tendința să facă exact opusul, dintr-o dorință de a părea „gospodine responsabile” în ochii piețelor și creditorilor. Exact ca acest guvern ”competent” al nostru (mă rog, al lor!).
Rezultatul? Drumuri neterminate, profesori prost plătiți și educație precară, spitale subfinanțate, amărăciunea și sărăcirea cetățenilor în loc de bunăstare! Dar vom avea un buget „disciplinat”, care arată frumos pe hârtie și pustiu în realitate. Da, un mare rahat contabil, dar curat, omogen, de calitate superioară!
Poate că adevărata responsabilitate nu e să tai din tot ce mișcă, ci să investești acolo unde se construiește viitorul. Sau, ca să parafrazez o altă replică celebră, nu ieși dintr-o groapă săpând-o mai adânc.