învăţarea (in)vizibilă

Când îţi cumperi un computer, dai adesea de o etichetă pe care scrie „procesor Intel” sau „procesor AMD”. Eticheta e o certificare a calităţii procesorului. Dacă în termenii unei analogii, te poţi deplasa în sistemul de educaţie, vei putea găsi o etichetă a „procesorului”? Dar, cine instrumenteaza invatarea? La fel cum procesorul intermediaza prelucrarea informatiilor, profesorul facilitează transferul cunoştintelor, formarea unor abilităţi, atitudini şi valori.

Ţine în minte întrebarea şi, mergând mai departe cu analogia, te poţi gândi că educaţia pune accent pe software şi hardware dar neglijează adesea calitatea procesorului. In termeni mai concreti, ei se ingrijesc de curicula şi echipamentele din scoala (resurse) dar pierd din vedere abilitatile profesorului.

Unui australian pe nume John Hattie îi aparţine analogia. Tot dumnealui introduce în educaţie conceptul de „învăţare vizibilă”. Aspectele esenţiale al conceptului revoluţionar, aş zice, aproape SF pentru învăţământul românesc, fiindcă pe la noi se poartă cea „invizibilă”, sunt următoarele:

Primul se referă la învăţarea elevilor (te poţi gândi şi la studenti) devenită vizibilă profesorilor. Ca să nu sune obscur, o învăţare vizibilă se cheamă atunci când impactul procesului de învăţare e perceput de toată lumea implicată în actul educaţional (elevi, profesori, directori, părinţi). Iar cât priveşte profesorii, aceştia au în vedere atributele clare prin care pot urmări progresul fiecărui elev în parte (nu, nu notele!).

Al doilea, şi ultimul, aspect se referă la a face predarea vizibilă studenţilor, astfel încât ei să devină propriii lor profesori. Măi, adică, tu student(a) te apuci de studiu şi îţi dai teste? Tot tu le corectezi, apoi reînveţi? Tu alegi o topică şi realizezi un mic eseu? Iar asta fără să copiezi paragrafe întregi din alte cărţi? Ceea ce înseamnă că vei face nişte mici cercetări pe acea topică, analizând şi sintetizând unele opinii ale unor autori consacraţi?

Accentul se mută pe abilitatea autodidactă şi pe dorinţa de învăţa. Socrate ne învaţă şi astăzi (dar cine să-i priceapă metafora?) că educaţia este ca aprinderea focului, nu ca umplerea unui vas. Hait! Dar de unde să ia un model? Poate un fotomodel? Dacă profesorul sau profesoara nu e genul? Se mută de unde? De la obligaţia de a învăţa şi de la profilul omniscient şi atotputernic al profesorului – un fel de dumnezeu pe pământ care face viaţa nesuferită celor mai mulţi elevi sau studenti din inălţimea piedestalului sau a tocurilor şi privitul peste ochelari. Ştiu pe mulţi traumatizaţi de asemenea atitudini autoritariste ilegitime la pachet cu obligaţia de a hali informaţie ca s-o regurgiteze la examene, ca apoi, în două săptămâni s-o uite complet. De aceea, putem pricepe de ce la multe facultăţi de psihologie la licenţă sunt reluate examenele la disciplinele deja absolvite în timpul anilor universitari. (Hihi!)

Scopul educaţiei nu e să provoace groază în studenţi, dar nici trivialitate (de ex, prin acele forme superficiale de camaraderie elev-profesor sau evaluări de două parale). Nici să ucidă orice fărâmă de curiozitate şi entuziasm vizavi procesul cunoaşterii prin note şi sancţiuni. Mă tem că exact asta se întâmplă. Şi, ce dovadă mai bună să fie decât motivaţia minusculă pentru învăţare rezultată din datele studiului PISA?!

În educaţie nu merge orice (în ideea că ne dorim un învăţământ performant). Cu atât mai puţin impostura. Dar nu voi comenta eu ceea ce alţii au făcut mai bine prin alte părţi. Iar aici imi vine in minte o remarca celebra a lui Mark Twain: „In the first place God made idiots. This was for practice. Then he made school boards”.

Revenind la studiile lui John Hattie, in baza unei serii colosale de metaanalize (cu 60 167 de studii empirice!) aflăm că factorul „profesor” are o pondere semnificativă comparativ cu alţi factori în educaţie. Factori precum predarea, curicula, şcoala, casa, elevul contează în impactul învăţării conform calculelor pentru mărimea efectului. Tabelul 2.1 de la pagina 34 din cartea sa „Învăţarea vizibilă” (2014) te lămureşte dacă citeşti mărimea efectului pe variabila profesor comparativ cu mărimea altor variabile.

Te poţi gândi, ca să ai efect de contrast, la o învăţare invizibilă. Ce ar putea însemna asta? Aceea în care în funcţie de simpatii, poţi crede că un student e mai perspicace şi să-l favorizezi sau aceea în care „ucizi” cu pretenţii (academice, am facut si eu greseala) orice urmă de curiozitate şi entuziasm. Acel tip de învăţare în care elevul nu gândeşte, deoarece nu e încurajat sau stimulat, în care evaluările sunt doar pe hârtie, de formă, căci eşuează în a departaja studenţi mediocri de cei interesaţi. Acel tip de învăţare care stimulează egoul studentului, însă el nu ştie mare lucru şi nici nu e conştient de asta. Acel tip de învăţare în care profesorul repetă cuvintele altora(nici măcar de actualitate) fără să creeze entuziasm, fără să preţuiască şi să stimuleze facultăţile critice, creativitatea şi curiozitatea studenţilor. O tanti americancă, demult oale şi ulcele, pe nume Margaret Mead ne avertiza pe undeva: „Copiii nu trebuie învăţaţi ce să gândească, ci cum să gândească”.

Iar asta, dumnezeu ştie cum, se vede! Rezultatele învăţării invizibile devin mai târziu vizibile. Se cheamă incompetenţă, mediocritate, prostie şi, ce e mai rău, lăcomie şi vanitate. De aceea, mulţi elevi vor să înveţe în universităţi din alte ţări. Acolo sunt probabil profesori veritabili. Nu zic că n-or fi şi aici (sau că p-afară n-or fi şi putregaiuri). Oricum, dacă dai de unul, ţin să te fac atentă. Ai tras lozul cel mare! Nu uita să-ţi ridici premiul, să-i multumeşti şi să dai mai departe.