iertarea vine din empatie

Te întreb ca moșul, veșnic tânăr, dacă ai iertat pe cineva vreodată. Să zicem că da, ai iertat și nu o dată, ci de mai multe ori. Acuma vine întrebarea dificilă „cum mai exact ai făcut asta?”. Să o luăm metodic.

Cineva ți-a făcut un pocinog. Ne imaginăm că partenerul (sau partenera) te-a înșelat. A avut o aventură cu o alta despre care tu ai aflat mai târziu consultând ”din greșeală” telefonul lui. Te simți trădată. Încrederea oferită dumnealui ți-a fost încălcată. Mai specific, e vorba de un aranjament între voi. Să ne fim loiali, să nu ne aventurăm erotic cu alții ori altele, v-ați spus. Sau nu? Nimic explicit că se subînțelege. Dânsul a călcat în principiul loialității, de unde și trădarea resimțită și trăirea de dezamăgire, poate, amestecată cu furie.

Îl poți ierta? Dar, am o nedumerire. Cum, adică, să-l poți ierta pe el? Accentul cade pe el, pe caracterul dumnealui. Identifici greșeala ori defectul cu personalitatea. Persoana nu devine cu totul greșită ori defectă moral pe de-a întregul numai pe baza unei unice acțiuni greșite. Probabil urmează și altele, vei comenta ”cu optimism”. Probabil nu. Poți avea îndoieli, însă personalitatea dumisale nu devine complet defectă/greșită. Aceasta e o eroare de raționament inductiv. Generalizezi pe baza unui caz particular.

Trecând de la nivel cerebral la cel emoțional, te întreb: ”Poți ierta?”. Exact nu pe el, ne-fiind nimic greșit cu personalitatea (identitatea ori caracterul său). Acțiunea lui a fost greșită. Deci, ce poți ierta? Acțiunea lui sau conduita prin care a încălcat principiul loialității. Acuma că am rezolvat problema extinderii nepermise a unei acțiuni la întreaga personalitate, trecem la o alta. Iertarea poate fi de mai multe feluri?

Am două variante în minte. Una e iertarea pe bază de superioritate morală, îndrăgită de majoritatea dintre noi. Persoana care iartă se așează pe un piedestal al rectitudinii și, asemeni unui părinte, purcede la iertarea păcătosului. Comite fără să aibă habar eroarea de mai sus la care adaugă îndreptățirea morală de a te judeca și, eventual, ierta datorită nobleții sufletești de care numai zeii sunt capabili. Ea crede că are dreptul să decidă asupra ta, te judecă și iartă, de parcă e zeul suprem al creștinilor. În consecință, tu te vei simți datoare, urmând probabil să te umilești ca să-i câștigi bunăvoința divină. Închipuitul zeu ori închipuita zeiță va avea grijă să plătești că doar ai comis-o, iar ea/el te-a iertat. Bănuiești bine că e o variantă pe care o detest, fiind, îndeosebi, asociată cu tendințe tiranice.

O alta e iertarea prin înțelegerea perspectivei. E ceva mai laborioasă ca prima. Presupune să înțelegem contextul mai larg în care s-a petrecut comportamentul persoanei care a greșit. De la bun început, nu mai comitem eroarea de mai sus. N-o mai identificăm pe acea persoană cu greșeala ei. Acțiunea ei a fost greșită și atât, nu întreaga personalitate/identitate. Eticheta acuzatoare ”ești un trădător” se transformă în ”ai trădat”. Ne referim la acțiunea ei, la comportament, nu la identitate, personalitate ori caracter. Apoi, reflectezi împreună cu ”trădătorul” la ce alți factori sau împrejurări au contribuit la acel comportament. Cauți să ai o perspectivă extinsă asupra evenimentului. Deoarece, atribuirea cauzei în personalitatea ei defectuoasă e o altă eroare și se cheamă eroarea de atribuire fundamentală. Nu te ajută să-l demonizezi, ci doar să ventilezi o furie din nou și din nou. Prin demonizare întreții emoția furiei și cultivi o atitudine ostilă. Calomnierea sau demonizarea ne spune câteceva despre cel care le practică, nu despre cel care le încasează.

Priceperea perspectivei mai largi în care s-a petrecut acțiunea cuiva poate duce la iertare și vindecare emoțională. Procesul înțelegerii angajează funcțiile executive (rațiune și control) care sprijină metabolizarea emoțională a unor trăiri precum dezamăgirea și furia ori tristețea și amărăciunea. În timp ce concentrarea pe defectele cuiva prin demonizare lui ori propria învinuire sau mea culpa nu face decât să prelungească o stare emoțională negativă și întărirea unei amintiri negative în legătură cu acea persoană (sau persoane).

Iertarea și vindecarea sunt lucruri diferite. În timp ce vindecarea emoțională îmi pare un proces spontan, natural, iertarea e un proces mai anevoios, derulat de sinele conștient, și care se întâmplă, uneori, într-o terapie de calitate. Ultimul poate fi de ajutor primului, dar și invers. Problemă psihologică se poate numi atunci când rana nu a fost închisă, experiența a rămas neîncheiată. Iertarea poate e declarată, dar e doar o fațadă ce ascunde o rană care devine tot mai gravă.

Cine vrea o viață frumoasă se va strădui să acționeze iertător, ca să fac o râmă, chiar dacă e muritor. Comportamentul iertător presupune nițică empatie. Nu există iertare fără empatie. Empatizarea, când înțelegem perspectiva celuilalt și conștientizăm propria reacție la fapta acestuia, e aproape echivalentul iertării. În loc să răspundem cu aceiași monedă sau pe principiul ”dinte pentru dinte”, putem ierta și descoperi dacă putem continua împreună. (Cu PSD sigur nu mai putem). Ceea ce nu înseamnă că iertarea devine un imperativ categoric. Uneori, principiul ”dinte pentru dinte” ne poate proteja de persoanele ticăloase și profitoare.

Mulți dintre noi compară politicienii cu șobolanii. Ce calomnie la adresa acestor rozătoare! Comparația merge mai degrabă în sens invers. Celebrul primatolog Franz de Waal scria cu ironie fină în The Chronicle (octombrie, 2001):

Posibilitatea ca empatia să fie localizată în părțile ancestrale ale creierului, pe care le împărțim cu șobolanii, ar trebui să dea de gândit oricui care compară politicienii cu aceste amărâte și subestimate creaturi.”

Ce ne facem dacă șobolanul poate demonstra empatie, dar nu și politicianul? Unii de-ai noștri, așa-ziși poiticieni, chiar ne dovedesc, zi de zi, că aceste părți ale creierului le sunt, probabil, involuate (alături de altele din cortexul prefrontal).