Ți s-a întâmplat vreodată să-ți pui în minte că urmează curând să faci un lucru? Și, ulterior, să susții că l-ai făcut? Dar, în cele din urmă, să descoperi că nu l-ai făcut. Și nu rămâi perplex(ă)?
Spre exemplu, să gândești că îți vei lua ochelarii, după care să crezi că i-ai avut la tine, dar i-ai pierdut. Mai târziu, descoperi ochelarii rămași acasă pe masa din bucătărie. Te-ai fi putut jura pe cărțile sfinte din toate religiile lumii că i-ai avut la tine. N-ai făcut ce ți-ai pus în minte, deși ai crezut până în ultima clipă. Ai gândit verbal ad-litteram. Ți-ai confundat intenția cu realitatea. Ai luat cuvintele din minte (creier) drept realitate pe care Mintea a validat-o ulterior printr-o scorneală întărită de căutarea prin rucsac și cameră a ochelarilor.
Probabil acesta e procesul psihologic prin care ajungem să credem în propriile noastre intenții, deși niciodată n-au devenit fapte. Poate că e un alt nume pentru gândirea prin dorințe. Să ai o dorință nu înseamnă realitate. Între ele, dacă mă întrebai, poți discerne când veghezi cu atenție conștientă asupra lor.
Cred că cine nu face asta în mod regulat ajunge să creadă în propriile fantasme; să creadă că dorințele simțite și intențiile formulate lăuntric sunt realitatea, ulterior validată de acțiuni specifice. Unii ajung să țină prelegeri, să scrie cărți și să-i învețe pe alții. ”Iar ceilalți se fac politicieni?”, întreb având în minte reacția doamnei ministru LOV(e) la datele publicate de INS.