Așa cum șarpele își leapădă pielea pe măsură ce-i crește alta, așa această țară se scutură de vechea formă și tranzitează spre una nouă. În acest proces, cum e și cel personal, mai toate reperele dispar în oceanul incertitudinilor apăsătoare.
Pe timpul perioadei dintre cele două tururi de alegeri, am simțit amenințarea derutei, a oscilației între ce este și ce va urma. Mintea îmi căuta febril o profeție certă. Firește, profeția nu poate fi certă. Numai gândul unui regim autocratic de tip fascist mă înspăimânta. Cred că orice om decent (și realist) a simțit o intensă neliniște. Nu mă regăseam în ceea ce ar fi putut deveni noua identitate națională. În mintea mea, îți mărturisesc, aveam bagajele pregătite. Oare aș fi fost un laș? În timp ce alții (cu aceleași valori) ar fi rămas să facă un fel de rezistență?
Ceea ce înainte părea solid – identitatea, convingerile, sensul – devine brusc fragil, ca o construcție de hârtie în bătaia vântului. Ne trezim în întuneric, nu doar în sens metaforic, ci într-o stare de opacitate interioară în care nici măcar întrebările nu mai au ecou.
Paradoxal, tocmai această rătăcire este începutul unei priviri mai adânci. Cât timp totul merge „bine”, vedem printr-un filtru de automatisme, de convingeri neverificate, dorințe și opinii împrumutate. Dar când totul se destramă, suntem forțați să ne uităm cu sinceritate la cine suntem, dincolo de roluri, ambiții sau măști.
În întuneric, privirea se curăță de iluzii. Devine atentă și pătrunzătoare în căutarea clarității. Nu mai vedem ceea ce vrem să vedem, ci ceea ce este. Nu ne mai putem ascunde. În acest sens, întunericul nu e dușmanul luminii, ci pregătirea ei pentru o nouă identitate. Nu e opusul clarității, ci condiția ei profundă. Cred că întunericul s-a instalat confortabil nu doar în suflet, ci chiar la Parlament. Spre deosebire de trecut, chipul lui hidos e la vedere. Nu mai are rușine și se arată așa cum este.
În termeni psihologici, crizele existențiale nu sunt suferințe de evitat, ci invitații la transformare. România trece printr-o criză nu doar economică, ci socială. Aproape 5 milioane de concetățeni au votat fascismul! (Bine, mulți nu știu ce au votat. Sau știu?). Dacă au votat în cunoștință de cauză, ce spune asta despre noi ca nație? Dacă au ales fiind dezinformați, din nou, ce spune despre noi ca popor? Deși intuiesc dinamicile de grup, fondul social și altele (am scris în alte articole), tot mă uit la aceste milioane cu ochii mari de melc-cotobelc.
Ceea ce (ne) doare vizavi de crize social-existențiale nu este doar pierderea a ceva cunoscut, ci desprinderea de o formă veche a sinelui. Dacă rămânem cu ele, dacă nu fugim, atunci ceva se deschide în noi — o nouă capacitate de a vedea, nu doar lumea, ci propria noastră viață. Aici cred că se potrivește metafora păsării Phoenix. Sper să fie potrivită și în cazul acestei nații. Să fie aceasta oportunitatea renașterii unei reale conștiințe civice, dar mai ales democratice.