De când mă știu, mi se spune că sunt visător, distrat, boem. Un fel de combinație între artist debutant și student care „ar putea mai mult dacă s-ar concentra”. La școală făceam erori stupide la matematică, fizică și gramatică. Nu erori sofisticate, nu din acelea care trădează o neînțelegere profundă a materiei, ci gafe simple, jenante. Uitam o cratimă, o căciuliță, mâncam litere, cifre. Exact genul de greșeli care îi fac pe profesori să ofteze adânc și să mă eticheteze ca ”neglijent”.
Partea amuzantă (acum, nu atunci) era că la interpretări și compuneri stăteam bine. Partea mai puțin amuzantă era că orice examinare îmi activa un mic buton intern de panică. Mintea mea, altfel creativă, se transforma brusc într-un morman de idei imposibil de deslușit. Din cauza acestor gafe constante, rezultatele mele școlare au fost constant mediocre. M-a bântuit mult timp expresia „brânză bună în burduf de câine” – spusă, desigur, cu cele mai bune intenții educaționale.
Printr-un mic miracol de la Sfântul Duh, am luat bacalaureatul și, la a doua încercare, am intrat la Psihologie, la Universitatea din București. Am fost ultimul admis, cu cea mai mică medie. Practic, am intrat pe ușa din spate, cu un „scuzați, deranjez?”. Evident, la algebra de la admitere o zbârcisem glorios. Noroc cu psihologia, unde am luat una dintre cele mai mari note. Semn timpuriu că aveam să înțeleg mai bine mintea umană decât ecuațiile.
Situațiile de testare, interviu, prezentare în public sau întâlnire cu oameni necunoscuți au rămas, pentru mine, provocări serioase. Am ținut prelegeri, seminare, ateliere și ședințe de terapie. Din exterior, probabil păream relativ calm. În interior, eram o clătită aruncată într-o tigaie încinsă, care spera să nu se ardă pe o parte mai mult decât pe cealaltă.
Ca să supraviețuiesc, mi-am creat propria strategie de coping: metoda Joker-ului. Un amestec de glume, auto-ironie, expresii jucăușe și, ocazional, scălâmbăială controlată. Când nu funcționează, aplic planul B: retragerea tactică. Intru în „cutia mea”, asemenea unui pisic precaut, suprastimulat și ușor iritat.
De-a lungul timpului, mi s-a spus că par neserios, infantil, genul de om pe care nu te poți baza. Interesant este că aceleași trăsături devin, în cabinet, calități: capacitatea de a destinde atmosfera, de a tolera haosul emoțional al celuilalt, de a rămâne prezent chiar și când lucrurile sunt confuze. În rolul de psihoterapeut, se pare că devin o versiune ceva mai reglată și sensibilă la relația cu persoana din fața mea. Firește, clientul/clienta nu se așteaptă să vadă ”haosul întrupat” și am grijă să nu-l vadă. Așteptările celorlalți în context profesional m-au ajutat să mă reglez. În plan personal, mai greuceanu. Tuturor le rămân pe veci recunoscător.
Toate acestea se leagă de ceea ce numim ADHD pe fond introvertit, ce presupune un set de trăsături precum: distragere, impulsivitate, organizare deficitară, perseverență variabilă – dar fără hiperactivitatea vizibilă, fără nevoia de a alerga pe pereți ca în desenele cu Bugs Bunny. Eu pot sta locului mult timp, atâta timp cât mintea mea nu e pusă să completeze formulare în trei exemplare. Mi se umflă capul dacă am de completat vreo hârțoagă ca justificare la altă hârțoagă și tot așa. Pot urmări o conferință a cuiva doar dacă mă prinzi în scaun cu hamul. Mai că mor de plictis fără să fie ceva stimulativ, de exemplu, subiectul, dar mai mult predicatul sau prezența electrizantă a dumneaei.
Profilul ADHD vine și cu avantaje: sensibilitate emoțională, gândire creativă, conexiuni neașteptate, hiperfocalizare, reacții rapide la urgență. Mai ales ultima îmi e utilă, deoarece oricând se poate întâmpla să sară de sub masă un șarpe boa. Aș putea surprinde rapid pericolul. Doar că, pericolul modern are mai multe denumiri: decizii complexe, dosar cu șină, proceduri infecte, sarcini lungi și monotone, reguli dubioase, declarații, fotocopii și alte documente sforăitoare, tabele și fișe de completat, de semnat și trimis la tot felul de conțopiști, care și-au făcut din stresul birocratic un sens în viață.
Din perspectivă evoluționistă, ADHD-ul pare perfect adaptat pentru lumea vânătorilor-culegători. Scanare continuă a mediului, reacție rapidă, vigilență, înclinație către risc și explorare. În savană nu aveai nevoie de planificare strategică pe cinci ani sau de pensie la bătrânețe, pentru că n-o apucai! Ci de simțuri ascuțite și acțiune promptă. Nu aveai timp de plictiseală. Tipul ADHD putea fi în priză cât era ziulica de lungă. De aceea mă simt ”acasă” în mediul natural, în pădure, pe o creastă, într-o poiană. Evident, mă atrage riscul ca pilitura de fier pe lângă un magnet. Încerc să mă opun și cel mai adesea îmi iese.
Lumea de azi, în schimb, cere funcții executive rafinate: planificare, amânarea recompensei, control al impulsului, gândire strategică. Presupune să poți urmări proceduri, să structurezi problemele, să lucrezi metodic, să iei decizii calculate și să anticipezi efecte pe termen lung. Chiar și persoanele cu ADHD le pot dezvolta, dar au nevoie de mai mult efort ca ceilalți – neuro-tipici (cu sistem nervos tipic). Psihologul, care n-a studiat doar cărțile lui Gabor Mate, știe bine că tipul ADHD are o asociere negativă cu factorul conștiinciozitate din modelul Big Five.
În terapie, acest profil nu este „reparat”, ci înțeles. Nu corectăm un defect, ci învățăm să lucrăm cu un sistem nervos care are nevoie de sens, stimulare, ordine și relații semnificative pentru a funcționa optim. Altfel, riscăm să alunecăm în anxietate, depresie sau diverse strategii de anesteziere emoțională – de la procrastinare cronică la dependențe de tot felul. Până la ele, ne trezim cu plictiseala cumplită ce predispune la neatenție și gafe în funcție de împrejurări.
ADHD-ul nu este o boală, după cum e preconcepția. Este un tipar neurocognitiv diferit, o formă de neurodivergență care se potrivește prost (evolutionary mismatch) într-o lume rigidă, birocratică și obsedată de productivitate liniară. Cu înțelegere, ajustări și uneorui terapie, poate deveni nu doar suportabil, ci chiar valoros.
Până una-alta, dacă mă vezi glumind excesiv sau retrăgându-mă strategic, să știi că nu e lipsă de seriozitate. E doar un dinozaur introvertit care încearcă să supraviețuiască într-o lume de spreadsheet-uri și convenții stupide.