Nu doar căldura umană face terapie, ci și abilitatea analizei în termenii unor teorii psihologice corecte. Și întreb, făcând pe niznaiul: Ce se poate întâmpla dacă teoria folosită e falsă ori incorectă?
O teorie de acest fel are Erik H. Erikson, psiholog și psihanalist. Dumnealui a teoretizat că omul trece printr-o serie de opt stadii ale dezvoltării care se întind de la naștere la moarte. Fiecare stadiu implică o criză, un conflict de dezvoltare ori o problemă. Rezolvarea poate fi de pozitivă ori negativă. (Ce vedem aici, dragi studenți? Bravo, gândire dihotomică! Absența nuanțelor, deci ”bad thinking”). Dacă e pozitivă, ego-ul persoanei e întărit prin obținerea unei virtuți, ceea ce duce la o personalitate mai adaptată. Dacă e negativă, e lesne de dedus. Ego-ul e slăbit, iar personalitatea ajunge neadaptată. Spre exemplu, dacă un puber are un conflict între inițiativă și vină rezolvat pozitiv, atunci va emerge virtutea scopului. Dacă rezolvarea e negativă, va rezulta că puberul se confruntă cu sentimente depreciative și de neîncredere.
Erikson mai considera că o personalitate matură ori sănătoasă e una care posedă opt virtuți (speranță, voință, scop, competență, loialitate, iubire, grijă și înțelepciune), care sunt obținute din rezoluția pozitivă a crizelor/conflictelor din fiecare stadiu al dezvoltării. ”De unde le-a scos?”, ne putem întreba cu nedumerire, fiind cu gândul atât la virtuți, cât și la stadii.
Și pe baza a ce crede că aceasta este o funcționare sănătoasă e ego-ului? Teoretizarea dumnealui e construită pe un raționament greșit. Nu doar că are la bază studii de caz, ci e un raționament construit în totalitate pe eroarea naturalistă (atunci când descrierea obiectivă e confundată cu judecata valorică subiectivă). În tentativa de ”a descrie” funcționarea eului a împrumutat fenomenului propriile sale valori. Adică descrierea a fost transformată în prescriere, ajungând să teoretizeze despre cum ”ar trebui” să funcționeze sănătos eul și să dobândim, astfel, o personalitate matură. E important să reții că se întâmpla prin anul 1950.
Evident că nu e unicul psiholog celebru care confundă ceea ce ”este” cu ceea ce ”ar trebui să fie”, după cum bine știu acei studenți perspicace ai mei, care binevoiesc să participe joia la un stand-up comedy tematic. Un altul, deosebit de îndrăgit de psihologii umaniști, este Abraham Maslow cu populara lui teorie a motivației ilustrată grafic prin piramida trebuințelor. Ne mai putem aminti și de terapeutul Eric Berne cu teoria eurilor, tranzacțiile și jocurile (=analiza tranzacțională). Ai învățat, oare, ce spui după ”Bună ziua”? (cu referire la o populară carte). N-ai pierdut nimic.
Îți poți imagina că există psihoterapeuți care și în prezent, la 68 de ani distanță, practică terapie în baza teoriei lui Erikson? Să ne imaginăm ce face un astfel de terapeut cu clientul său în cabinet. Mai înainte, la problema actuală, să zicem, neîncredere, ei vor căuta un conflict ori o criză prin istoricul persoanei. Evident că vor găsi una dacă nu mai multe. Cine nu a avut crize ori conflicte pe parcursul creșterii sale? S-a produs un efect Barnum? Yes. Avem și un bias de confirmare? Yes. Ce mai urmează? O analiză aprofundată cu scopul unei rezoluții pozitive astfel încât personalitatea să obțină virtutea asociată crizei din acel stadiu. Spre exemplu, dacă pacientul descoperă o criză pe la șase anișori, înseamnă că are nevoie de rezolvare pozitivă și cultivarea competenței (virtute asociată de Erikson acestui stadiu). Ceea ce se potrivește de minune cu problema lipsei de încredere cu care a venit la terapie.
Acuma, nu mă miră neștiința din moment ce studenții la psihologia dezvoltării îngurgitează teoria lui Erikson (să-i fie țărâna ușoară!) de parcă e una corectă; poate doar comestibilă. Nu este și ai priceput de ce. De aceea reiau întrebarea: Ce crezi că se poate întâmpla dacă lucrezi terapie în baza unei teorii psihologice incorecte?