Citesc sau aud, adesea, o remarcă născută, cred eu, din frivolitate. Ea sună în variate feluri, dar esenţa e următoarea:
„Nu e nimic rău să crezi în suflete nemuritoare, forţe divine şi zei. Fiecare cu credinţa lui, iar dacă respectivei persoane îi face bine, atunci faptul de a crede e un lucru bun.”
Nişte amfetamine îţi fac bine? Dar ceva coca? Ele sporesc viteza proceselor mentale şi te simţi de milioane, vezi filmul meu favorit drept exemplu de o viaţă dementă, dar, nu-i aşa, de milioane. Iar heroina, cu care am avut cândva o relaţia intimă, dar mediată de alte persoane (nu, nu eram dealer şi nici consumator), îţi oferă stări de beatitudine cosmică.
În sine, existenţa psihotropelor nu e un lucru rău. Din contră. Ele devin rele ori bune prin consecinţe. La fel religia nu e rea sau bună. Deşi, cu siguranţă e inutilă precum este inutilă fantezia cu moş Crăciun. Da, copiii au nevoie de poveşti. Şi adulţii au nevoie de ele. Învăţăm orice, muuult mai uşor, când informaţia e prinsă într-o poveste, domnilor profesori (si doamnelor). Dar de ce le-am spune poveşti confundate cu o realitate neutră, fără mize sau scop? Dacă poveştile spuse copilului conţin neadevăruri declarate drept adevăruri, persoana care povesteşte este onestă ori mincinoasă?
Copiii se nasc şi se dezvoltă cu minţi credule sau naive. Ei tind să-i creadă pe adulţi. Copiii sunt înclinaţi, natural, să creadă ceea ce declară sau fac adulţii. Aşa este construit acest modul mental al creierului. Are o valoare adaptativă.
Produsul secundar al acestui modul a fost religia.
Dacă cel mic, nu crede ce îi spui tu, adult (mai ales, părinte), atunci are mari şanse să o sfeclească. “Nu te târâi pe jos, căci te muşcă furnicile de fund”, zice mamă-sa. Cel mic e tentat s-o creadă. Sigur, nu în mod necesar se execută, deoarece simte un imbold natural către explorare ce intră urgent în conflict cu tendinţa la credulitate în raport cu adultul. Tare mult i-ar plăcea să afle cum o fi să-i fie muşcat fundul de acele insecte mititele numite de mami furnici.
Părinţii nu emit numai inepţii, după cum bine ştim amândoi. Unele cerinţe ale lor sunt adecvate realităţii. Mami, aflată la trecerea de pietoni, emite o comandă plodului captivat de maşinuţa sa teleghidată. Este o măsură de protecţie anticipativă. Dacă „îngeraşul” ori „împieliţatul” n-ar crede că poate fi călcat de maşini cu şoferi preocupaţi de texting, cu siguranţă specia homo sapiens nu ar supravieţui. De altfel, ea n-ar fi reuşit să supravieţuiască de-a lungul istoriei evoluţioniste. Poţi înlocui maşinile cu crocodili şi vei înţelege de ce scăldatul era (şi este) periculos în unele locaţii exotice, iar părinţii au grijă ca progeniturile lor să înţeleagă că crocodilii nu sunt pentru joacă.
Crezi că acest copil poate discerne între bine şi rău? Nu, el va discerne după propriile tale repere ce i le transmiţi din rol de părinte. La acestea se adaugă cele de la profesori. Tocmai, de aceea, mi se pare „obscen” ca religia să fie predată în şcoală! Nu doar că apare o discriminare pe criterii religioase. Este o dovadă de prozelitism. Nici măcar mascat. Minţile lor se dezvoltă cu idei şi repere morale profund discriminatorii şi neadevărate.
Credinţele religioase şi mistic spirituale conţin inconsistenţe frapante şi nu au dovezi empirice. Dovezile oferite de teologi sunt de factură subiectiv, cel mai adesea, derivate din experienţele psihologice subiective. De exemplu, ai auzit şi tu de indivizi care văd arhangheli sau demoni. Ştim bine azi, că aceste viziuni sunt doar în creierele lor. Există pacienţi neurologici care jură care l-au văzut pe Bugs Bunny, deşi, paradoxal, realizează că e o vedenie. Ştim unde pe scoarţa cerebrală apar aceste viziuni şi, mai mult, putem simula (cu TMS) experienţa subiectivă a prezenţei unei divinităţi.
Iar dacă milioane de oameni cred în spirite, zei şi puteri divine, asta nu e o dovadă pentru adevăr. Şapte miliarde de indivizi, mulţi sănătoşi neurologic, văd pământul ca fiind plat, iar asta nu înseamnă că dacă pleci din capitală şi ţii calea dreaptă nu te vei întoarce tot în Bucureşti, dacă nu te răpeşte vreun zeu hawaian cu gură cărnoasă.
O autoritate exercitată constrângător (eufemism) va bloca evoluţia minţii la acest nivel cognitiv. Tendinţa la credulitate, naturală, cu valoare adaptativă, nu poate fi rescrisă decât dacă cel mic e încurajat să gândească liber. Modulul mental, cu care e echipat un creier infantil, o moştenire evoluţionistă, nu va face un salt cognitiv de unul singur. Va avea nevoie de un adult care a facut saltul.
Dar alţi adulţi, din ignoranţă sau habotnicie, vor veghea asupra lui, ca nu cumva să facă saltul. În această veghe un instrument puternic de coerciţie îl reprezintă pedeapsa divină aplicată fie printr-o intervenţie divină belicoasă, fie printr-o lege cosmică a echităţii supreme. Astfel, persoane sanatoase ajung să se creadă „defecte” moral şi spiritual într-o lume posedată de duhuri, spirite, zei şi forţe superioare generată de creiere naive ori bolnave şi, câteodată, hulpave.