Se poate întâmpla ca în anumite împrejurări să te manifești copilărește. Copilărește? Da, să ai o cerere nerezonabilă. Formularea ta poate semăna cu cea a unui copil. Dramatică, de parcă se termină lumea sau urmează o catastrofă, dacă nu ți-e îndeplinită cererea.
Psihologii (evident că nu toți) consideră că se manifestă copilul interior sau eul-copil. Oare unde poate fi localizat? În cerebel? În ganglionii bazali? Sau în trompa lui Eustachio? :)) Dânsul, un fel de homunculus din căpșorul tău frumos, are răni sufletești provocate de părinți incompetenți, că doar d-aia reacționezi astfel. El trebuie reparat, scuze, vindecat. Iată care e năzuința meseriașului cu licență în psihologie. (e limpede că doar a unora dintre ei). Să vindece copii interiori. Dar stai puțin. Povestea continuă.
Pe lângă eul-copil, înlăuntrul tău sălășluiește și un eu-părinte. Evident, relația celor două euri e una tipică de copil-părinte. Alături de aceste două euri mai avem un eu-adult, un fel de androidul Data din ”Star Trek: Next Generation”. Asta e compoziția din ”teoria stărilor eului”, atât de populară în rândul oamenilor (ceea ce n-o face adevărată; argumentul ad populum ”dacă toți cred, atunci e adevărat”). Dacă ești de meserie, poți identifica modelul triarhic specific teoriei psihanalitice (modelul id-eu-supraeu – stări emoționale legate de dezvoltarea psihologică timpurie a individului). Ceea ce nu ne poate surprinde, dacă privim la autorul teoriei cu stările eului, profund influențat în gândirea sa de formarea psihanalitică.
Eric Berne, psihiatru și psihanalist, e creatorul metodei Analiza Tranzacțională (AT), uluitor de ficțională (!), deși pare plauzibilă. Mai uluitor e că rezistă timpului. E bazată pe teoria cu conservanții, pardon, cu eurile, o metodă la mare modă prin cursuri corporate și ateliere de diverse. Ce nu știu mulți oameni e că teoria AT a fost creată acum șaizeci de ani. Între timp, psihologia a evoluat. Într-adevăr, nu pentru mulți meseriași care continuă să promoveze asemenea concepții depășite sau incorecte. Iar publicul cumpără sau se informează în funcție de oferta din piața psihologiei autohtone.
Critica adusă adesea teoriei AT constă în simplificarea inoportună a relațiilor interumane (acele ”tranzacții”). O altă critică frecventă are în vedere conceptul arbitrar de ”stări ale eului”, care are la bază observații personale (dovezi anecdotice). Și, nu în ultimul rând, introduce termeni tehnici redundanți unde există alții, deja consacrați în literatura empirică, care explică suficient de bine relațiile interpersonale și dinamica conștient-inconștient. Mai poți adăuga aici și acele enunțuri ”profunde” cu ”Eu sunt OK, tu ești OK” și variantele cu negații (”Eu sunt non-OK, tu ești OK” și restul…). Serios? Câtă minte să ai ca să poți crede în ele? În tinerețile mele fragede eram încântat de această viziune romantică asupra relațiilor dintre oameni. Tot atunci, credeam că oamenii au chakre și că sunt conectați printr-un fir luminos la un Sine divin. Trece, te asigur. Seamănă cu rujeola. (bine, nu la toți).
Dumnealui are și niscaiva cărți, cea mai celebră fiind probabil aceea cu ”Ce spui după bună ziua?”. Toate cărțile sale sunt pură ficțiune. Pe cea cu ”bună ziua” o păstrez ca să-mi reamintesc de unde am plecat și ce prăpastie a ignoranței am traversat, urmând, n-am nicio îndoială, alte prăpăstii pe care n-am să le mai trec decât poate într-o altă viață. Ce frumos ar fi!
”Copilul interior” poate fi cel mult o metaforă. Nu aparține științei psihologice, ci folclorului psihologic. Nu contribuie cu nimic la cunoașterea psihologică verificată empiric. Ba dimpotrivă, produce confuzie și alimentează psiho-bolboroseala.
Cineva comentează moralist că te comporți infantil. Sau tu, într-un acces de autocritică, te flatezi cu micimea și neputința unui copil (”Ești ca un copil”). Te cenzurezi în manifestările tandre, sensibile și ludice, conformându-te unui stereotip cultural despre ce ar trebui și n-ar trebui să facă un adult matur. Fără îndoială, se întâmplă ca adulții să se comporte asemeni unor copii. Dar înseamnă că sunt, realmente, copii? Că se activează eul-copil?
O aiureală, desigur. Mai sunt și unii, specialiști de excepție, care arată tautologic spre ”copilul interior” drept cauza unor atitudini, cum altfel, decât infantile, deși e dificil de stabilit instantaneu ce reacții pot fi calificate drept infantile/mature. (Tautologia: Există înlăuntrul tău un ”copil” abandonat. Reacționezi infantil datorită acestui copil interior abandonat. Prin urmare, există în tine un copil abandonat.). Cum te manifești spontan, hopaaa, stai că se manifestă copilul interior, traumatizat, bineînțeles! Sănătoasă atitudine, nu crezi? (glumesc)
Oricare om (la fel și alte vietăți) are un istoric de învățare condiționată. Unele reacții emoționale au fost învățate, prin repetiție și condiționare, în relație cu părinții, cu alți membri ai familiei sau cu persoane exterioare familiei. Ele se pot repeta, în prezent, când o persoană face un gest, are o expresie facială sau vorbește într-o tonalitate similară cu manifestările unei persoane semnificative emoțional din istoria de viață. Funcționează ca stimul-declanșator în relație cu care o persoană a învățat un răspuns. Evident că, în contextul actual de viață, e posibil ca răspunsul învățat să fie dezadaptiv. El a fost bine consolidat prin anumiți întăritori pe vremea când s-a dovedit adaptiv. Subiectul obținea ce-și dorea, iar conduita îi era întărită, fiind mai probabil să se repete la o dată ulterioară.
Identificarea relației stimul-răspuns într-un context particular se face prin analiza funcțională pe baza modelului ABC. Cauzele comportamentelor se află în contextul de viață. Nu în sufletul nemuritor. Nu în psihismul inconștient sau în reprezentări mintale. Asta duce la o implicație științifică (veritabilă!), că dacă alterezi aspecte din context, ai șanse bune să schimbi comportamentul. Iar asta e știință comportamentală, întrucât putem face predicții modificând controlat condițiile ca să anticipăm rezultatul. Dacă schimbi A sau C, fie antecedentul, fie consecința, atunci ne putem aștepta la o modificare în Behavior. Sigur, e ceva mai complicat la oameni, fiind mai versatili comparativ cu alte vietăți. Aici ne ajută o psihologie socială aplicată.
Așa funcționează știința adevărată: din prezent spre viitor. Deși știința e orientată spre viitor, nu înseamnă neglijarea trecutului. Dar nu să sapi după cauze prin amintiri, Doamne care m-ai făcut! Amintirile sunt reconstruite pe parcursul actualizării lor și sub influența sugestiilor primite. Orice student ar trebui să știe despre experimentele care pun în evidență ideea de adineauri din cursul de psihologie cognitivă.
Totuși, explorarea trecutului (nu neapărat îndepărtat) ne ajută să facem teorii corecte vizavi de problema actuală, pe care să le putem testa empiric. Câteodată, originile unor răspunsuri pot fi în istoria timpurie a unui client. Alteori, nu e necesară o investigație. Depinde și de importanța unei rescrieri a trecutului. Unii oameni au amintiri confuze sau incoerente cu viețile lor din prezent datorită unor evenimente tulburătoare (în percepția subiectivă). Repovestirea lor se face cu scopul coerenței de sine, o teorie motivațională, adesea, neglijată de specialiști. Să restabilești ordinea și coerența în povestea de viață poate fi cel mai important scop în lucrul psihologic cu unele persoane.
N-ar merita și psihoterapia o informare științifică solidă? Adică, să devină o practică bazată predominant pe evidențe? Poate nu, dar dacă e practicată de psihologi? Dumnealor, psihologii, n-au învățat că psihologie e știință?! Da, m-am iluminat. Ei învață o știință precum teologia de la profesori cu talente vrăjitorești! Într-adevăr, în practica lor se bazează pe și caută explicații magice. Ei, se manifestă eul-copil!