Azi dimineata m-am intalnit cu Thomas Metzinger, un filosof german preocupat de problema constiintei si sinelui. Nu a fost o intalnire in carne si oase, pentru ca nu am calatorit la Johannes Gutenberg University of Mainz. M-am conectat la mintea dumnealui (este si mult mai ieftin), bine garnisita cu filosofia constiintei si studii din neurostiinte, prin intermediul unei carti publicata in 2009. M-am gandit sa impartasesc cu tine ceea ce ne comunica din primele randuri domnul mai sus amintit.
Contrar a ceea ce credem, noi toti, nu exista un sine (ego).
Nimeni nu are un sine (eu) si nimeni nu a fost posesorul unui sine. (Nici macar, nababii nu au asa ceva?!) Problema filosofica a constiintei s-ar putea sa fie o falsa problema. Experienta constienta ca fenomen subiectiv pare a fi traita de cineva, un sine. Insa, datele (obiective!) oferite de neurostiinte ne sugereaza ca nu exista nici o entitate indivizibila – sinele, ca nu exista eu undeva in creier dupa cum nici in vreun loc metafizic.
Profesore Metzinger, ce ne facem cu alegerile libere? Cine face alegeri sau ia decizii? Alegerile pe care le facem nu (mai) sunt libere? Intr-un fel nu, in alt fel da, ne informeaza profesorul Metzinger, iar aceasta entitate, care se afla (aparent) in spatele proceselor mentale si actiunilor noastre, este o iluzie ce ne provoaca o teribila confuzie.
Bine, bine, dar totusi eu, unul (probabil si tu) experimentez constant, mai putin cand dorm lemn, un sentiment de continuitate a unei entitati separate de restul lumii. Spre exemplu, eu imi simt bratul drept ca fiind al meu, ca fiind parte din mine, totusi diferita de masa de lucru. Cateodata, iubita mea pare a fi o parte din mine si invers-o impresie subiectiva care ne creeaza dificultati telepatice in comunicare, totusi, cel mai adesea, suntem persoane bine delimitate. Chiar si sosetele devin ale mele, ca sa nu zic, de lenjeria intima. Iar daca as fi proprietarul unui autoturism, un Range Rover Sport, cu certitudine ar deveni o parte din mine, astfel incat o zgarietura pe caroserie m-ar durea ingrozitor (imaterial, dar si material). Cu toate astea, nu imi tai unghiile pastrand sosetele in picioare si nici nu merg la doctor pentru zgarietura de pe caroseria masinii mele.
Sa fie acest sentiment, experimentat de mine si alte cateva miliarde de semeni, o iluzie? Raspunsul categoric este da. Acest sentiment exista si este real (sau iluzoriu) pe cat e de reala (sau iluzorie) perceptia orizontului sau cea a adancimii. Te indoiesti de evidenta realitate 3D in care te afli in acest moment? Te crezi parte dintr-o lume 2D? Sper ca nu, altfel iti recomand un consult psihiatric urgent. O recomandare pe care o pastrez si pentru cazul in care te simti detasata de iluzia sinelui. (o experienta mai des intalnita printre prietenii mistici, consumatori de psihedelice si recitaluri de mantre in stari meditative).
Asa cum exista o iluzie a adancimii (posibila prin indicatori binoculari si monoculari de care multi studenti psihologi, desi merg in mall la filme 3D, nu au auzit) exista in creier un model de sine (a self-model), dupa cum ne povesteste motanul Tom, pardon, prof. Thomas Metzinger, un tipar distinct si coerent de activitate neurala care ne permite sa integram (organizat) parti din lume (externa si interna) intr-o imagine a sinelui. Doar cu ajutorul acestei simulari (a self-model) “tu reusesti” performanta unei experiente continue a proceselor mentale din creier ca fiind ale tale (de ex, amintiri, ganduri si emotii) si a unor evenimente din ariile neurale motorii ca fiind intentii proprii si acte de vointa.
Intr-o analogie simpla, cand te privesti in oglinda si iti admiri colaceii si falcutele (ce malitios pot fi!), imaginea din oglinda esti tu. Insa, sa presupunem ca tu ai uitat ca privesti in oglinda, iar imaginea reflectata a devenit tu (sinele). Asadar, tu esti reflexia, oferita de oglinda, care priveste la (tine) corp. Iar acum, sa ne imaginam ca imi faci un semn prietenos cu degetul mijlociu.
“Cine” face miscarea?