Edward Tory Higgins, astăzi trecut de șaptezeci, e profesor de psihologie la Columbia University și de management la Columbia Business School. Îți scriu de dumnealui, deoarece a publicat prin 1987, pe când preda și cerceta la New York University, în jurnalul Psychological Review un articol ce va deveni ,ulterior, reper în știința motivațională.
În acest articol-reper, dumnealui propune un model teoretic care explică relația dintre sine și diferite tipare afective și vei vedea imediat în ce fel. Trebuie să-ți precizez că modelul său oferă predicții confirmate de studii experimentale și corelaționale. Adică, nu le-a visat peste noapte și a scris apoi un eseu cu numele de lucrare științifică.
Plecând de la teoria disonanței cognitive, Higgins descoperă că oamenii experimentează stări de discrepanță în relație cu diferite ipostaze ale sinelui conceptual. Îți amintești că termenul ”sine conceptual” (SC) se referă la cunoașterea vizavi de sine (organizată prin scheme mentale). Acest SC vine la oamenii obișnuiți (ca mine și ca tine) în trei arome. Prima aromă e SC actual cu care operează creierele noastre on a daily basis. Dar, mai avem un SC imperativ care răspunde la întrebarea ”cum ar trebui să fiu?” și un SC ideal (aspirațional) care răspunde la ”cum mi-aș dori să fiu?”.
Ambele tipuri de comparații sunt instrumente importante pentru auto-reglare. Ne evaluăm astfel vizavi de abilități, atribute personale și comportamente și măsura în care aderăm la angajamentele noastre.
Ce se întâmplă când devenim conștienți că nu ne-am ridicat la nivelul propriilor standarde? Teoria prezice că această cădere a stimei de sine duce la disconfort psihologic (nu psihic!), dar simultan și la motivarea de a reduce discrepanța sinelui. În alte cuvinte, experimentăm stări de discrepanță, pentru că sinele actual diferă de sinele ideal/imperativ. Și, în consecință, suntem motivați să reducem discrepanțele. Astfel, apelăm la variate forme de auto-justificare ca să îngustăm discrepanța dintre cine suntem și cine ne dorim să fim.
Ca să ai o ilustrare, îți poți imagina un scenariu în care o persoană, să zicem Ana, se descurcă foarte bine la studiile preuniversitare. Competența ei academică e o componentă centrală din sinele ideal. Iar ea s-a obișnuit să trăiască la acest standard academic înalt. În primul semestru, la o universitate competitivă, obține note mici și descoperă că zecele e o raritate pentru care ar trebui să depună mari eforturi față de cum anticipase (așa e când faci studii autentice și valoroase). Între Ana ideală și Ana actuală a apărut discrepanța (-cotoroanța!). Ea nu se descurcă atât de bine pe cât și-ar dori. Ce emoții simte ea când conștientizează discrepanța? Dezamăgire și îndoială vizavi de abilitățile ei academice.
Profesorul Higgins și colegii au descoperit într-o serie de studii că atunci când oamenii sunt conștienți de discrepanța dintre sinele actual și cel ideal, tind să trăiască nemulțumire, tristețe, respingere și alte emoții din registrul depresiv.
Acuma, poți relua scenariul cu diferența că Ana experimentează o discrepanță în raport cu sinele imperativ. Nu e conform cu așteptările părinților ei, care vor tot ce e mai bun pentru fata ei (nu-i așa?). Excelența academică e pentru aceștia un standard pe care Ana ar trebui să-l împlinească. Ce va experimenta Ana având în vedere rezultatele ei modeste? Higgins și colegii săi au descoperit că în cazul discrepanței cu sinele imperativ, oamenii tind să trăiască emoții ca frică, îngrijorare, tensiune, anxietate și orice alte emoții din registrul anxios.
Cum ar putea Ana să gestioneze disonanțele și emoțiile negative generate de cele două forme de discrepanță? Te întreb pentru că psihologia poate avea (și de multe ori are!) implicații practice, la nivelul concret al vieții personale (și sociale). Nu e o poveste ruptă de lumea reală după cum e predată prin facultățile autohtone.
Ca să-și reducă disonanța, Ana ar putea să-și interpreteze rezultatele modeste într-un fel care să-i protejeze convingerea că e o studentă performantă. Este și ceea ce ne arată câteva experimente cu studenți. Studenții cu rezultate slabe atribuie vina pentru ele, cui crezi… ? Testul a fost incorect, cred ei. Și mai puțin ajung să atribuie vreo vină unor factori personali, cum ar fi efortul insuficient sau chiar abilitatea slabă. Cu alte cuvinte, ca să-și reducă discrepanța dintre sinele actual și acela dorit, ei atribuie responsabilitatea în exterior pentru rezultatele lor slabe.
Și Ana poate crede că testele au fost incorecte și că nu reflectă abilitățile sau efortul ei. Sau, că profesoara e invidioasă pe tinerețea ei fermecătoare. Deși, protectivă pe termen scurt, această strategie de auto-justificare s-ar putea dovedi câștigătoare pe termen lung? Ea ar putea beneficia pe termen lung dacă și-ar reevalua situația și ar accepta că munca academică implică mai mult efort pentru rezultate excelente. Ne putem aștepta să simtă dezamăgire, ca ulterior să-și asume acțiuni corective în acord cu scopul ei (ales de ea). Problema e atunci când dezamăgirea e atât de profundă, încât motivarea spre acțiuni corective tinde la zero. (Nu, nu i se trage din relația cu mama, vrăjitoarea cea rea în viziunea unor doctori în psihologie).
În general, oamenii tind să atribuie răspunderea unor factori circumstanțiali, când e evident pentru orice observator că au și ei o contribuție. Asemenea evaluări de sine se simt de obicei dureros, dar așa ne cultivăm responsabilitatea. Nu din vorbe goale, aruncate-n stânga și dreapta: ”Îmi asum răspunderea… My ass!”