Azi dimineața am avut o scurtă întrevedere cu domnul Nassim Nicholas Taleb. E un nene pe la șaizeci de primăveri care îmi place. Obișnuiește să comenteze cu sarcasm despre marota psihologilor psihometricieni – inteligența. Nota sarcastică e pe alocuri, deoarece lucrarea dumnealui e doldora de argumente de statistică matematică ce pun la grea încercare psihometria psihologilor.
Profesorul Taleb consideră că testele de IQ par să fie potrivite instituțiilor de educație, corporațiilor și acelor inși care descurcă ”bine” la testele din școală. Sigur că scorurile corelează între ele din moment ce testările se fac în circuit închis.
În școală ești testat și dacă te descurci suficient de bine, atunci ești admis la universitate unde ești testat din nou. Și din nou faci testare la concursul pentru job. Selecția se face în acest circuit închis. Cum ieși din circuit ajungi pe apa sâmbetei cu IQ-ul tău. Asta e valabil dacă ești cetățean american. Problemele cu IQ-ul și testările lor școlare sunt foarte serioase.
Mutându-ne la noi, într-o țară mai înapoiată, cultura IQ-ului nu există. Și e bine așa. Altfel, și pe asta, ca pe multe altele, am ajunge s-o maimuțărim. Și deja am o neliniște. Am auzit de câțiva inși, profesori sau ceva, care vor să inventeze roata. Promovează testele standardizate (pe criterii psihometrice) aplicate prin școli pe nivelul de cunoștințe. Înseamnă ca elevul să fie evaluat cât mai obiectiv la fiecare etapă școlară sau ceva de felul ăsta.
Asta era problema școlii noastre: testarea? Soluția ar consta din teste cu etalon, imparțiale și obiective, pe bază de metodologie cu ștaif. Suferea, amărâta școală, de lipsa testelor psihometrice. Dar, știi cum e vorba, fiecare cu cel doare. Și să vezi pe cine doare. Exact pe aceia care dețin o înfloritoare afacere cu teste. Unde merg de ani buni psihologii, ca la supermarket, să-și cumpere teste standardizate. Că altfel, e păcat. Nu-i mai primește la biserică. Eu nu merg, deoarece sufăr de non-conformism.
Nu văd cum aceste teste psihometrice de cunoștințe ar putea aduce inovație și reformă. Nu fac decât să formalizeze și mai tare un sistem formal de testări școlare (ca bacul sau capacitatea). Ar întări actualul sistem cu note mai obiectiv măsurate. De parcă obiectivitatea e problema. E totuna cu vorba aceea, că te freci la cap fără să te doară.
Ghici ce devine elevul în acest context școlar? Un ins ”pregătit”, cu condiția să fie parte dintr-o familie înstărită, ca să treacă aceste extraordinare teste. Păi, nu acesta va deveni scopul școlii?! Exact la fel și astăzi, doar că testele n-au criterii psihometrice. Așa și prosperă industria meditațiilor cu profesori particulari care pregătesc elevii ca să treacă testele. Avem o școală paralelă cu școala. Mă tem că una dintre ele e fictivă. Poți alege tu, dragă părinte, care dintre ele.
Unde mai e viața reală? Unde sunt abilitățile elevului de a se descurca în variate situații de viață? Pragmatic e să poată aplica cunoașterea din școală la testele standard? Adică să fie un bun tocilar, un performer la teste. Evident că nu. Pragmatic e să aplice cunoștințele (nu ale părinților) și abilitățile cognitive la probleme de viață. La mine așa ajung rezultatele catastrofice de la testele PISA. Ah, chiar așa! Testele PISA sunt standardizate. Și sunt relevante pentru performanțele școlare, dar în sensul lor aplicat la situații/probleme de viață.
La ce pot fi utile testele lor psihometrice? Susținătorii acestora sar de grabă cu scopul just. Ele măsoară corect, imparțial, cu aceiași unitate de măsură, cunoștințele școlarului. Din nou, de când gradul obiectivității e problema?! Da, sunt redundant.
Ce îți spune această măsurătoare despre ce ai măsurat? Că nivelul academic are x centimetri. Și mai departe? Vai!, dar putem face comparații exacte vizavi de progresul școlar. Și ca să ce? Să putem avea ierarhii după note? Ce găselniță, asta avem și în prezent. Nu vei face decât să legitimezi, pe bază de psihometrie, niște clasamente.
Mda, te poate încânta dacă suferi de hiperexactitate și nu vrei să pricepi scopul unei educații… de calitate. După mintea mea îngustă, scopul nu e creșterea în cunoștințe de parcă ești porcul pus la îngrășat ca să devii cetățeanul model de rotiță perfectă într-o societate capitalistă. Oricum e un scop nerealist din simplul motiv (sau complex?) că omul nu poate fi ”tranșat” potrivit cu vestitul pat al lui Procust. Cred că putem avea multe alte scopuri (alături de cunoștințe), cum ar fi, spiritul colaborării și competiția sănătoasă, modelarea rațiunii, poate și a caracterului, problematizarea critică, spiritul civic și solidaritatea, multiculturalitatea și toleranța, egalitatea și incluziunea…
Experiența instruirii școlare presupune enorm de multe variabile care nu pot fi cuprinse într-o ”măsurătoare” ce simplifică abuziv experiențele educaționale. O măsurătoare nu poate reflecta nicicând diversitatea sau utilitatea experiențelor școlare de la un elev la altul, de la o școală/clasă la alta, de la un învățător la altul. Ele reflectă… o măsură și atât. Mai exact, un nivel de cunoștințe dobândite.
Tot ce poate face școlarul cu ele, cu cunoștințele (dacă are), e să treacă testele. Serios? De când educația are ca ultim scop trecerea unor teste, fie și standardizate? De nicicând, dar cum spuneam, fiecare cu maimuța lui. Mai ales când maimuța simte că poate face muuulți bani, exploatând vulnerabilitatea unui sistem de educație profund corupt.
După mintea mea (și a altora înaintea mea), unul dintre scopurile educației e să ne învețe să învățăm de-a lungul întregii vieți (continuu), chiar și la bătrânețe. Exact ce nu face școala neaoșă, ce are o grijă infinită să-ți facă lehamite. Tânărul așteaptă cu nerăbdare să scape de ea, ca de o simplă micoză. Se freacă dimineața cu cremă și după o vreme, dacă persistă, scapă. Răsuflă ușurat. De aici înainte are libertatea să poată trăi cu adevărat.
(Acesta e un articol publicat prima dată acum doi ani. L-am reluat cu câteva modificări).