Am fost în drumeție pe Munții Bucegi cu două căprițe, eu fiind, evident, țapul (nu și ispășitor). I-am călărit timp de o zi, alergat de ursul brun… din capul meu. Nu te gândi la ”ursul alb”, îmi tot venea în minte celebrul experiment al profesorului Daniel Wegner (plecat puțin definitiv dintre noi). Nu puteam suprima gândul ”ursului” decât momentan. În manuale despre terapia ACT apare deseori exercițiul de ilustrare a futilității suprimării gândurilor. Orice gând suprimat revine în forță și te prinde. Pare o realitate imediată și urgentă. (după cum bine știu via experiență participanții la grupul ACT).
Finalul drumeției a fost apoteotic. La coborârea de prin pădure pe la un cot de cărare, la nu mai mult de zece metri, am auzit fornăială de urs. ”Ssst… auziți și voi?”, am întrebat mai mult ca avertisment pe cele două căprițe de munte. Fornăiala s-a repetat dar niciun tufiș nu s-a mișcat. ”Ce facem? Urcăm sau coborâm?”, am fost întrebat. ”Coborâm”, a venit răspunsul de undeva, fiind într-o stare de înaltă vigilență, când totul intră pe registrul de slow motion, deși viteza reacțiilor crește. Hotelul Peștera nu era departe. Și am zorit pe traseu. Cu oboseală cu tot, coborârea a devenit trail running. Dar domnul Urs n-a binevoit s-o ia pe urmele noastre ca să ne stimuleze perfomanța. De fapt, doamna Urs, fiind cel mai probabil vorba de ursoaică, după cum ne-a lămurit barmanul de la hotel. ”E zona urșilor aici. Sunt peste tot. Avem o familie, o ursoaică cu doi pui. Vin când și când încoace la mâncare”, ne explica dânsul.
Carevasăzică, am trecut prin curtea unei familii de urși. Ne-a fornăit mama ursoaică, dar nimic mai mult. Nu s-a deranjat nici măcar să ne vadă moacele, mai bine zis, cefele. În schimb, am nimerit peste altfel de animale. Vrând să ajungem în oraș, am întrebat niște oameni despre transport. Ne coborau din munți pentru 250 lei, deși motorina lor n-ar fi costat mai mult de 50 lei (mai ales pe coborâre). Însă, un domn cumsecade ne-a făcut un semn complice și ne-a luat spre camioneta dumnealui. ”Vă iau doar 150 , adică 50 lei de persoană”, ne făcu dânsul un calcul generos. Să mi se aplece nu alta. ”Dar mai facem un mic ocol să-i duc pe dânșii la o pensiune unde se mănâncă bine.”, ne lămuri cu aceiași cumsecădenie. ”Totuși, ne ia cu o sută mai puțin”, gândeam cu silă în strădania de a o da la pace cu ideea unei jecmăneli.
Am ajuns la pensiunea cu pricina. Dânșii, un cuplu din Moldova, au mers la masă. Noi am ieșit să contemplăm natura și un câine uriaș de stână ne-a adulmecat sandvișurile din rucsaci. ”Ce-ar fi să cer ajutorul turiștilor posesori de mașină?”, mi-am zis cu speranță, dar și neîmpăcare în timp ce împărțeam un sandviș cu cel mai bun prieten al omului. Am întrebat pe câțiva, dar nimic. Unii nu coborau în oraș, alții aveau familie mare. Bine, rămânem la ”generozitatea” domnului cu camioneta. Am servit și noi o ciorbă, am mai trăncănit una alta și a venit vremea să ne îmbarcăm. Și ne trezirăm cu surpriza generoasă. Pe când cuplul moldovean urca în camionetă, întruchiparea bunătății ne anunță cu obidă, dând drumul la motor: ”Gata! Nu mai colaborăm.” ”Poftim?!”, mi se buluciră ochii și cuvintele. Îmi veni să-l beștelesc, dar limba nu mișcă, fiind stupefiat de suceala situației. ”Cu ce naiba o să ne întoarcem?”, gândeam privind la întruparea bunătății sufletești, ofuscată probabil de căutarea noastră după ”ia-mă nene!”. Ce satisfacție trebuie să fi trăit dânsul că ne-a lăsat în drum cu gura căscată. O satisfacție generată de o decizie, care l-a costat 150 lei! A renunțat la un deal profitabil sută la sută (oricum cobora în oraș) ca să trăiască câteva momente de satisfacție vanitoasă. „Câtă raționalitate!”, comentez ironic ca să-mi domolesc frustrarea.
Ai prins șpilul? Să ne imaginăm că promiți suma de 150, pe care persoana A ți-a cerut-o în schimbul unui serviciu de care ai maximă nevoie, dar pentru care ea depune efort zero. Între timp, pentru că nu-ți convine acest deal, cauți și alți ”furnizori” ca orice om rațional.
Dar, persoana A se supără, fiindcă promisiunea ta a devenit incertă sau, în alte cuvinte, nu intenționezi să te ții de cuvânt. Prin urmare, optează pentru răzbunare. De ce? Cum ne putem explica această decizie? S-a simțit jignită probabil de inconsecvența ta, care-i periclitează recompensa, judecând drept incorectă acțiunea ta. Dar la fel, acțiunea lui A pare incorectă din propria-ți perspectivă. Consideri un fapt imoral (jecmăneală) ca A să profite maxim de nevoia ta. Deși, e o jecmăneală mai mică comparativ cu a altora, de care, chipurile, persoana A te-a scăpat, pozând în bunul samaritean. Asta te revoltă de două ori. Motivată de aceiași incorectitudine, dar pe alte temeiuri, cauți alternative. A observă asta, se supără și trece la răzbunare, renunțând (irațional) la un deal de sută la sută profit pentru dânsul.
Ca și cum ai asista la scenă dintr-un alter-ego invizibil, dar derulând înapoi, te poți aștepta, în baza unui model raționalist, ca (1) TU să optezi pentru căutarea de alternative mai bune și (2) ”bunul samaritean” să-și cenzureze impulsul răzbunător și să opteze pentru deal-ul profitabil. Numai că, după cum știu prietenii științei deciziei, nu după acest model operează mințile noastre. Știm bine de la profesorul Jonathan Haidt că judecata morală n-are la bază un gândit rațional-moral (conform cu modelul raționalist), ci evaluări automate (sau intuiții) modelate cultural. Așa că, în baza acestui model intuiționist, ne putem aștepta cu o mai mare probabilitate ca ”bunul samaritean” să caute răzbunarea în condiția incorectitudinii (în percepția lui). Și, de asemenea, mai putem prezice că tu o să te achiți de promisiune (nu cauți alternative) – cazul în care bunul samaritean se achită la rândul său (destul de probabil) de partea lui din deal.
La momentul experienței n-aveam în memoria de lucru aceste două modele. Căutarea unor alternative, de altfel rațională din perspectiva unui model raționalist, l-a jignit pe ”bunul samaritean” care funcționa pe modelul social – intuiționist (și vanitos). Ghinion de neșansă… doar pe moment. Rămași cu ochii-n soare, am început cu toții o căutare sârguincioasă după transport. Am chestionat din drum, dar fără succes până la un moment dat, când providența, alții ar zice că zeul creștin, ne-a scos în cale un om de-o generozitate autentică. Urma să coboare și ne-a luat fără să ne ceară nimic. S-a dovedit că omul era supărat pe turiștii în șlapi care nu apreciază și nu respectă muntele și natura. Aici ne-am întâlnit, după care ne-am despărțit la Bușteni. Am ajuns cu bine îmbarcați în trenul spre București.