Probabil că până la această vârstă ai suferit deja de o problemă psihologică. Se pare că unu din doi oameni de-a lungul vieții a avut o problemă psihologică. Iar 20% au avut una în ultimul an. Datele de față sunt preluate dintr-o carte de încredere de care vei afla mai jos.
Dacă pun la socoteala pandemia, atunci mulți concetățeni suferă probabil de anxietatea contaminării cu COVID. Cu excepția unor conaționali echipați cu genă de dac verde și hotărâți să-și afirme libertatea prin proteste anti-mască și anti-orice măsuri sanitare.
Problemele psihologice sunt diagnosticabile precum alte boli sau infecții. Mulți psihoterapeuți, psihologi și psihiatri apelează la manualul sfânt (celebrul DSM) și, urmărind bifarea unor criterii, îți pun (sau nu) diagnosticul. Observi gândirea alb-negru? Alți psihologi nici nu mai apelează la vreun manual, deoarece ei tind să atribuie o patologie acolo unde întâlnesc pacientul potrivit. Pe plaiuri mioritice, e la modă ”trauma psihică” ducând termenul în derizoriu. Psihologii specializați în psihotraume te pot cu ușurință (bias profesional) diagnostica cu traumă psihică din aproape orice (unii apelează chiar la poligraf pentru asta, Doamne sfinte!). Dacă ai un ciocan, vezi numai… degete? (Hihi!).
Acesta e modelul medical înrădăcinat în psihiatrie și aplicat psihologiei. E o abordare cauzală în care problema psihologică e un fel de infecție/boală pe care o ai sau n-o ai și pe care, odată ce i-ai găsit cauza, o poți înlătura. Presupune o decizie medicală pe bază de gândire totul sau nimic. Însă cercetarea genetică de peste 50 de ani vine să ne tragă de urechi. Ne arată că acest model medical e complet greșit când avem de-a face cu probleme psihologice. Crezi că o afirm eu? Cine sunt eu?! Am preluat ideea din capitolul unei cărți ce-l are ca autor pe cel mai de seamă profesor și cercetător în genetica comportamentală. Da, Robert Plomin. Dumnealui o afirmă negru pe alb. Acuma că am precizat sursa autorității, voi continua cu blasfemia.
Problemele psihologice sunt manifestări extreme ale unor gene de-a lungul unei distribuții normale. Nu avem gene specifice pentru o tulburare sau alta. De exemplu, nu există gene asociate anxietății generalizate. Avem, în schimb, multe diferențe de ADN ce sunt asociate unor tulburări.
Deci, întrebarea care se pune, continuă profesorul Plomin, e cât de multe din gene avem. Spectrul genetic se desfășoară de la puține la multe și cu cât avem mai multe e mai probabil să avem probleme. Ține de cantitate, nu de calitate. Cauzele genetice sunt cantitative, nu calitative. Întrebarea poate fi formulată în termeni de ”mai mult ori mai puțin”, nu de ”ori-ori” (calitativ).
Ce inseamnă asta pentru psihologia clinică și psihiatrie? Și îți răspund, considerând mai nimerit să introduc chiar cuvintele profesorului Plomin:
This might seem like an arcane academic issue but this finding is completely changing clinical psychology and psychiatry, especially as the DNA revolution comes along. It means there are no disorders – they are just the extremes of quantitative dimensions. That is what is meant by the slogan ‘Abnormal is normal’.
R. Plomin (2018). Blueprint: How DNA Makes Us Who We Are.
În alte cuvinte, suferința psihologică face parte din normalitate. Nu e nimic anormal dacă suferi de anxietate ori depresie mai ales în vremuri de pandemie. Manifești tendințe obsesional-compulsive și ajungi să te speli cu săpun tot mai des și să-ți pui măscuța pe oriunde te afli? Felicitări, nu strică zilele astea. E cât se poate de firesc să simți măcar un ghiont de teamă, ba chiar să ai unele obsesii legate de igiena mâinilor. Nu înseamnă nici patologie, nici traumă psihică.