Cu ceva ani în urmă am ținut un curs pe această topică. De altfel, fumată. Din nefericire (sau din fericire pentru mine;)), fumată superficial ca multe lucruri de pe la noi. Nu e vorba despre replici perfecte. Nici despre „a pune oamenii la punct”. Este despre:
- a spune lucrurile devreme, nu mai târziu
- a vorbi clar, nu încărcat
- a nu-ți cere scuze pentru existență
- a exprima ceea ce vrei, preferi sau îți place, lăsând spațiu ca un altul să facă la fel.
Am pus italic pentru a sublinia intenția. Aceia dintre noi mai dominatori, de altfel, abili în a ne exprima voința sau preferința, uităm sau neglijăm spațiul celorlalți. Dar pentru oamenii prea agreabili și timizi, asertivitatea este un raport cu sinele și totodată un stil de relație. Și se potrivește îndeosebi acelora dintre noi ”consumați” de bunul simț. Dar și celorlalți ”dominatori” sau care caută să controleze alte persoane încâlcând drepturile la intimitate sau libertate de exprimare. Cu toate astea, în percepția socială, aceștia sunt mai degrabă validați și recompensați pentru îndrăzneală și abilitatea exprimării libere. De aceea, ei nu văd o problemă în atitudinea lor.
Nu am văzut cu ochii mei ca cineva să vină la terapie și să spună negru pe alb: Nu sunt asertiv.
Vin oameni care spun: M-am săturat să fiu mereu cel care înțelege.
De aceea lucrez la un mic curs despre stilul asertiv. Nu e pentru a transforma oameni liniștiți în persoane vocale, ci pentru a-i ajuta să nu mai plătească liniștea cu resentimente.
Revin curând cu detalii. Până atunci, poate merită să te întrebi:
unde spui „da” nu pentru că vrei, ci pentru că ți-e greu să spui „nu”?