Citesc zilele astea o carte despre influența socială. Am ajuns la topica diferențelor și asemănărilor și cum ne place să credem că suntem diferiți într-un ocean al asemănărilor. Nu un pic diferiți, ci diferiți într-un mod semnificativ, care spune ceva important despre cine suntem și ce ne face (pe fiecare) unici. Diferența nu e doar o trăsătură, ci o declarație de identitate: „eu nu sunt ca ceilalți”.
Am observat că această nevoie de diferențiere apare îndeosebi acolo unde oamenii seamănă cel mai mult între ei și unde anonimatul e la el acasă. Da, în aceleași orașe, aceleași bule culturale, aceleași medii educaționale, aceeași clasă socială. Diferențierea de ceilalți devine astfel un exercițiu sistematic: nu ieșim din grup, ci ne poziționăm puțin mai sus, puțin mai subtil, puțin mai „altfel”.
Oare tu, cititor sau cititoare, prin ce anume cauți să te diferențiezi?
Cultura oferă decorul perfect pentru acest joc. Gusturile, valorile, stilul de viață și preferințele vizavi de orice, de la culoarea tricoului până la marca mașinii, sunt prezentate ca expresii ale sinelui profund. De fapt, aceste expresii sunt un fel de manuale de utilizare pentru apartenență. Ne simțim unici pentru că citim anumite cărți, ascultăm anumită muzică, avem anumite opinii „nuanțate”. Sigur, opinia mea! Realitatea mea, dreptul meu și tot așa. Doar că aceste alegeri sunt, de regulă, împărtășite de foarte mulți alții care se simt, la rândul lor, la fel de unici. Dar dacă întrebi, fiecare are o ”nuanță” a lui.
La nivel de clasă socială, diferența capătă chiar o tentă morală. Noi nu suntem ca ei nu înseamnă doar că trăim diferit, ci că înțelegem mai bine, alegem mai corect, suntem mai conștienți. Nu așa facem vizavi de ”suveraniști”? Ei sunt extremiști, deci nu-s ca noi, mai de centru.
Curios lucru, ne arată psihologia socială, este nevoia de diferențiere în funcție de clasa socială. Cei din middle-upper suferă puternic față de diferențe și comparații. Caută cu obstinație unicitatea, deoarece aici nimeni nu-ți poate ajunge la nas. Unic și deci, prețios! Numai că semănăm oricum. Chiar dacă ți-ai cumpărat o vacanță pe o insulă exotică, cineva din aceiași clasă socială va ajunge, curând, într-o vacanță la fel sau chiar mai exotică. Unicitatea a dispărut și ești nevoit să cauți altceva prin care să te diferențiezi. Așa că îți cumperi o Groenlanda a ta, după cum vrea biznismenul Donald Trump (nu pare a fi un președinte de țară sau uniune). Și tot așa într-o cursă nebună a diferențelor și comparațiilor.
Iluzia nu constă în faptul că nu există diferențe reale între oameni. Nimeni nu le contestă (sau?). Tocmai pentru că există, o societate ar trebui să dezvolte politici de egalitate și justiție socială. Dar iluzia apare atunci când le tratăm ca ”esențe” (gândirea esențialistă), nu ca rezultate ale unor procese diferite. E atunci când uităm cât de mult din ceea ce numim ”eu” sau ”sine” este, de fapt, un răspuns la mediu, la oportunități și la așteptările celor din jur. Știu, multora le vine anapoda să priceapă că eul/sinele nu este o esență ce sălășluiește înlăuntrul creierului (sau inimii, ficatului?). De fapt, de aici pleacă problema diferențierii. Noi oamenii (indiferent de etnie, naționalitate, religie și multe alte categorii) suntem similari, indivizi din aceiași specie. Și există și diferențe reale între noi.
Din nefericire, cred, atenția obsesivă a multora este către nevoia de diferențiere și identitate unică!
N-am fi, oare, mai împăcați dacă am simți mai puțină nevoie de diferență? Să nu mai folosim identitatea ca barieră și unicitatea ca armură. Să putem sta, din când în când, în ideea inconfortabilă că semănăm mai mult decât ne place să recunoaștem. Și că asta nu ne face mai puțin valoroși.