Zic să nu mai credem că expertiza, fie cu diplome, fie fără, are vreo legătură cu etica și caracterul. Sunt domenii diferite și presupun alte criterii. Și să nu mai credem că popularitatea si vizibilitatea online înseamnă expertiză, competență sau înțelepciune.
Dar ne place să le amestecăm (principiul efortului cognitiv minim) ca pe niște ingrediente dintr-o rețetă de imagine: „E psiholog, deci sigur are empatie.” Și un cont în bancă de crescut? Mai auzi „E profesor universitar, deci e un om înțelept” sau ”este terapeut, deci este un om decent”. De parcă o diplomă ar putea garanta decența. Am în minte cazul recent al celebrului doctor Cristian Andrei. Când ești medic, te cam pricepi și la psihoterapie. Dar mai ales la abuzuri emoționale. Iar priceperea în psihoterapie vine pe cale naturală din prestigiul profesiei. La fel ca la politicieni. Odată ajuns demnitar sau într-o funcție publică înaltă, te pricepi cam la orice pe lumea asta (îți amintești de principiul lui Peter).
În domeniul psihologiei există Colegiul Psihologilor, forul care reglementează practica psihologilor. O face prin atribuirea de atestate tuturor celor care depun un dosar stufos și își achită cu consecvență taxele (păi cum altfel?). Reprezentanții lui par necăjiți de lipsa atestatului în cazul renumitului doctor alături de comentariile acestuia vizavi de tagma psihologilor. Nu de abuzurile dumnealui.
Dar dacă nu te-ai născut ieri, știi bine că ”atestatul” nu garantează onestitatea, spiritul științific și nici măcar decența. Poți fi șarlatan cu atestate (chiar și doctorat) și profesa un amalgam de astrologie, numerologie cu ceva Reiki și biopsihosomatică. Sau, poți practica, spre exemplu, regresii în vieți anterioare și constelații familiale sau neurofeedback, că doar au dovezi științifice (și PSD e un partid cu oameni cinstiți). Forul nu prea are voce sau asumare de poziție. Wtf? ”Clipește dacă te țin ostatec!”.
Nietzsche avea o cugetare: „Oamenii nu caută adevărul, ci confortul iluziei.” Și poate că asta explică multe din ceea ce vedem astăzi. Ne place să credem în aparențe, în oameni frumos ambalați, în discursuri sigure pe ele. Îmi veni în minte melodia The Beautiful People a lui Marilyn Manson.
Cultura superficialității evoluează nu doar pe sau din cauza social media. Vine și din nevoia de a fi liniștiți că „cineva știe ce face”, chiar dacă acel cineva doar pozează în expert. Mda, poza de expert, reel-ul expertizei în direct.
Popularitatea a devenit noua formă de competență. Iar algoritmul a înlocuit discernământul și rigoarea cu vizibilitatea. Azi, cine vorbește mai tare, mai frecvent pare mai convingător. Cine are lumina potrivită pe față pare mai credibil.
Avem în literatura cognitivă efectul halo. Frumusețea e asociată (involuntar) unor trăsături pozitive de caracter. Ești arătos, ești harnic și bun. Azi avem efectul halo al digitalului: dacă ești prezent(ă) peste tot, sigur ești competent. Iar dacă ești competent, ești și om de caracter. Dar etica nu are microfon, iar competența nu face live-uri zilnice. Nu ar avea timp. Ele lucrează în tăcere, cu răbdare, în spații mici, fără audiență. Și de aceea par mai puțin „atractive” într-o lume care trăiește din like-uri și reacții instantanee.
Poate că antidotul la cultura superficialității e, de fapt, să reînvățăm să observăm. Zic să nu mai confundăm imaginea cu substanța, zgomotul cu valoarea, vorbele cu faptele. Să ne luăm răgazul să privim dincolo de suprafață. Acolo, unde caracterul nu se laudă, ci doar există și permite să fie descoperit.