Când banii cresc, empatia intră la dietă (ediția românească)

Avem în psihologia socială (o enigmă pentru prea mulți psihologi) un principiu vizavi de relația dintre bani și empatie. El ar suna așa:

cu cât oamenii acumulează mai multe resurse, cu atât își permit să fie mai puțin atenți la ceilalți.

Înțelepciunea populară ne-a avertizat. Banul e ochiul lu Dracu. Hipnotizează oamenii. Evident, nu pe toți. Iar empatia intră, fără voie, la dietă strictă. Se reduce, are loc un fasting afectiv. Totodată, crește ostilitatea mai ales față de aceia din alte clase/categorii sociale. Deoarece, atunci când crește bogația, crește și frica de a o pierde. Prin urmare, cresc zidurile, gărzile de corp dar și controlul celor care dau semne de rebeliune.

Fenomenul devine spectaculos în România, unde ultimele decenii au produs o specie aparte de Homo Oligarhicus. O fi existând ea și în alte țări, dar pe la noi are o savoare locală: o combinație de aroganță (și uneori stupiditate), acces la resurse publice și imunitate social-politică.

Magistrații și politicienii (și politrucii mufați la robinetele Statului),de ieri, de azi și, probabil, de mâine reprezintăaristocrația modernă. Nu trebuie să fii sociolog ca să observi că, odată ce un magistrat sau un politician prinde gustul puterii (și, adesea, salariile, sporurile și privilegiile aferente), realitatea oamenilor obișnuiți devine pentru dumnealor un element decorativ.

Vorbim despre o categorie care trăiește în stratosferă sau pe Muntele Olimp, acolo unde salariul minim (iar cel median e o enigmă statistică) sau coșul pentru un trai decent nu apare nici la glumă, unde „probleme reale” sunt de genul „a întârziat șoferul mașinii de serviciu” și unde contactul cu cetățeanul obișnuit se reduce la un dosar, un vot, o poză în campanie sau un rahat produs prin talk-show-uri cu moderatori prietenoși.

Empatia? S-a dizolvat în distanța socială creată de oligarhie. Iar distanța devine atât de mare încât orice critică a societății e percepută ca o ofensă personală. Un fel de „Cum adică nu vedeți că noi muncim pentru binele țării?”, spus din interiorul unei limuzine cu girofar.

Nu e musai nevoie de un regim autocratic ca oligarhia să se extindă. E suficient să ai:

  • grupuri compacte care controlează deciziile-cheie,
  • acces privilegiat la resurse,
  • imunitate (formală sau informală),
  • și o populație obosită, dezamăgită și tot mai sceptică, care nu mai are entuziasm și speranță ca să echilibreze jocul democratic în care Statul – leviatan dobândește tot mai multă putere.

România bifează toate criteriile. Nu e un regim declarativ oligarhic, dar e un regim în care elita politică și crème a la crème a corpului magistraților (laolaltă cu funcționari de rang înalt) au format o castă. Avem o castă cu propriile reguli, propriile beneficii și, mai ales, propriile excepții de la regulile care se aplică restului societății.

Când un stat ajunge să aibă categorii profesionale care trăiesc într-o realitate paralelă, cu propriile standarde și interese, atunci distanța socială devine o prăpastie, iar empatiei îi ia locul cinismul sau ostilitatea.

Un filosof ar comenta că dacă lipsa rațiunii naște monștri, atunci lipsa empatiei îi hrănește. Lipsa rațiunii creează haos, în timp ce lipsa empatiei creează cruzime. Cele două împreună se reflectă în ceea ce vedem adesea în politică, în birocrație, în relații toxice sau în micile abuzuri cotidiene.