În multe școli românești, dar și universități, aud că frica ar fi materia de bază. Nu figurează în orar, dar o simți în aerul din clasă. Când un elev ridică mâna și se răzgândește, de teamă să nu spună o prostie. Când profesoara ridică sprânceana mai sus decât nota pe care o va da. Când tăcerea devine singura formă de supraviețuire.
Așa se naște normarea prin frică și rușinare.
Pe vremea mea, mă exprim ca un tataie, învățătoarea scotea copiii obraznici sau gălăgioși în fața clasei și le dădea cu o rigla mare peste palme. Sau, te ridica în picioare și-ți poruncea să te așezi în timp ce te ținea de perciuni. Metode abuzive mai vechi.
Acuma se poartă cele psihologice cu efect asupra stimei de sine. Asta se practică prin majoritatea instituțiilor în forme mai ușoare sau mai grave: normarea conduitei elevilor/studenților prin frică și rușinare. E transmisă cu sfințenie din generație în generație de dascăli: „Să mă asculți, să nu te joci cu mine, să-ți fie rușine!”
Frica ține loc de autoritate, iar obediența — de inteligență. Rușinea vine din comparație, din competițiile perpetue și expunerea publică a nereușitelor sau greșelilor. Chiar și listarea unor note alături de acele grotești ceremonii de premiere induc nu doar rușine, ci și inferioritate, devalorizare și chiar marginalizare. Școala și educația nu înseamnă competiții sportive sau de altceva. Dar cu cine să te-nțelegi?! Grija lor nemărginită (a unor părinți, educatori, profesori și oficioși) e să diferențieze între copii buni și slabi. Am mai scris despre prostia asta.
Problema e că, atunci când înveți cu frică, nu mai înveți cu mintea. Înveți să eviți greșeala, nu să cauți înțelegerea. Înveți să taci, nu să gândești. Curiozitatea, motorul învățării autentice, este tratată, de prea multe ori, ca o neobrăzare.
Frica și rușinea au un efect secundar interesant: din ea se nasc doi elevi. Unul cuminte, care tace și face, și unul sfidător, care refuză jocul. Sfiosul și rebelul. După cum poate bănuiești, am fost mai mult al doilea. Fiecare se regăsește mai mult într-unul sau altul. Primul se adaptează sistemului, adică se supune. Al doilea se apără de el. Și amândoi pierd, pentru că educația ar trebui să fie altceva: un spațiu sau prilej pentru curiozitate, nu de control și dominație.
Ce fel de adulți vor crește din aceste două ipostaze? Nu cumva societatea de azi reflectă această diviziune psihologică?
Știm că frica produce supunere, nu gândire, cugetare, reflecție. Iar sfidarea, deși pare o formă de libertate, s-ar putea să fie doar reflexul unei rușini acumulate. Cei care sfidează nu vor să dărâme școala, ci doar să nu se mai simtă mici și ne-merituoși.
Curiozitatea e o formă de libertate. Dar cine are nevoie de oameni, în mod autentic, liberi? Când chestionezi status-quo-ul, pui probleme, creezi tensiuni și ajungi marginal într-o societate structurată pe inegalitate și inechitate, pe ierarhie și autoritate, conformism și obediență.
Adevărata educație începe când întrebarea nu mai e o amenințare. Iar profesorul nu mai e judecător, ci partener de explorare. Greșeala devine o etapă de învățare, nu o vină. Chestionarea, îndoiala și întrebarea sunt încurajate, nu taxate. Așa pot crește omuleții în niște cetățeni adulți învățați cu libertate (dar nu înseamnă să facă tot ce le bubuie mintea!). Se pare că rămâne de actualitate melodia de aproape juma de secol de la Pink Floyd, Another Brick in the Wall.