merg, deci gândesc (7)

Despre ciumă, aur și un licăr de speranță

Când un partid refuză reforma, poartă, aproape inevitabil, un nume cunoscut: PSD. Iar refuzul nu e întâmplător. Cine ar fi dispus să-și tragă preșul de sub picioare, când tocmai pe el se sprijină cariera, privilegiile și întreaga rețea de influență?

Sub eticheta „social-democrației”, această organizație politică a oferit mai degrabă un spectacol grotesc de îmbogățire nemuncită, de trafic de funcții și instituții tratate ca trofee. Are legătura cu doctrina social-democrată cam cât are o lipitoare cu transfuzia de sânge. Nu e o doctrină, e un simptom.

Nu degeaba i s-a spus „ciumă roșie” – un termen deloc poetic, ci rezultatul unei memorii colective încă traumatizate de comunismul ceaușist și iliescian. Reprezintă un caz de patologie socială care ar merita studiat serios în științele politice.

Un sondaj recent arată o scădere în popularitate până la 13% pentru PSD. Dar nu-mi pare motiv de optimism. Pentru că vidul de încredere nu e urmat de luciditate, ci de derapaj: 44% dintre respondenți ar alege AUR. Doar că aurul politic românesc nu e un metal prețios, ci o amalgamare toxică de naționalism stupid, teorii ale conspirației și retorică autoritaristă cu inspirație de la Kremlin.

Și poate cel mai tulburător semnal este ca peste 66% dintre cetățeni îl consideră pe Ceaușescu un „lider bun”. (Aveți, oare, toate țiglele pe casă?) În spatele acestei statistici o fi nostalgia vremurilor trecute când lucrurile păreau simple sub conducerea dictatorului mult iubit. Dar cred că stă și deznădejdea prezentului (alături de ignoranță): lipsa de încredere în autorități, haosul administrativ, precaritatea vieții și inechitatea socială. Toate acestea hrănesc fantasma unei dictaturi corecte, care ar putea, chipurile, împărți dreptatea. O distopie, bineînțeles, la care numai gândul că e posibilă mă înfioară mai tare ca moartea. Pentru că da, va fi moartea oricărei libertăți și șanse la o viață decentă.

În acest decor, Nicușor Dan pare o anomalie. O figură reflexivă, atipică, având mesaje clare și temperate, un om care pare mai degrabă președinte într-un stat european ca Franța, unde democrația are rădăcini culturale și istorice. Omul are o decență pe care nu am văzut-o la alți președinți. Nu urlă, nu promite imposibilul, nu pozează în salvator. Acest om ca președinte îmi pare aproape providențial. Pentru că, într-o țară în care aroganța și prostia sunt normalitate, modestia și rațiunea ajung să fie acte de eroism.

Dacă România nu va ști să recunoască acest semnal de luciditate sau moment istoric, dacă va prefera din nou rahatul aurit al populismului, atunci licărul de speranță se va stinge. Și vom rămâne, din nou, în întuneric.