Există o frază care pare, la prima vedere, emană iubire prin toți porii: „Văd că ai o problemă și vreau să te repar.” Poate nu o spunem exact așa, dar multe dintre acțiunile noastre, mai ales față de cei dragi, transmit acest mesaj. Apare în subtextul comunicării. Însă, dincolo de bunele intenții, această atitudine poate crea disconfort, dezechilibru și, paradoxal, distanțare. Să vezi cum…
Dorința de a „repara” este un reflex uman. Vedem ceva stricat și apare în noi impulsul de a-l repara. Bine, nu e valabil și la policitieni. Și ei văd ceva stricat… și se trezește în ei impulsul de a-l strica mai rău.
Este firesc să ne dorim ca persoanele la care ținem să funcționeze bine. Suferința celuilalt ne trezește propriile vulnerabilități, propriile neliniști. A-l vedea pe celălalt trist, confuz, anxios sau copleșit ne poate face să simțim o nevoie intensă de a interveni, de a „face ceva”. DAR, în spatele dorinței de a repara se află adesea:
- nevoia noastră de control;
- teama de neputință;
- o imagine idealizată a armoniei relaționale;
- o formă mascată de evitare a propriei suferințe.
Știai că oamenii nu sunt obiecte stricate care trebuie reparate? Chiar și unii terapeuți o sfeclesc aici. Practică ceea ce se cheamă abordare mecanicistă. Despre medici nici nu mai amintesc! Oamenii sunt ființe complexe și au procese emoționale interioare, cu ritmuri proprii și povești care nu pot fi „corectate” din exterior. Iar ideea asta e valabilă chiar dacă celălalt e un zeu auto-închipuit prin autoritatea sa terapeutică.
Îți propun un exercițiu de empatie. Ce simte celălalt când vrem să-l „reparăm”?
Atunci când cineva se apropie de noi cu această energie – „vreau să te repar” – mesajul implicit poate fi:
- „Ești defect.”
- „Așa cum ești acum, nu ești suficient.”
- „Eu știu mai bine ce ai de făcut.”
Iar aceste mesaje rănesc. Omul se poate simți infantilizat, invadat, neînțeles, judecat. Uneori, se retrage. Alteori, opune rezistență. Oricare e răspunsul, persoana cu bune intenții va crede că acesta e ”defensiv”. În loc să se simtă susținut, se simte evaluat și presat să „se schimbe”. Peste propriul său stres cu problema mai adaugăm unul suplimentar – stresul reparației. Îndeosebi la noi psihologii, mai ales terapeuți, e deformație profesională. Poate avem nevoie de o reparație?
Învăț de la Carl Rogers ”ascultarea ca act de respect”. Deși simt tentația de a oferi persoanei cu care lucrez sfaturi, sugestii, soluții, caut să mă abțin, ascult activ și încurajez exprimarea și încrederea ei (uneori nu-mi iese). Presupune prezența conștientă. Nu să repari, ci să însoțești. Să fii acolo, fără agendă, fără soluții imediate, fără a-l modela pe celălalt după o imagine ideală. (M-am reîntors la acest concept pe care îl studiez încă din vremea când făceam formarea în terapii experiențiale).
Uneori, cel mai valoros lucru pe care îl putem oferi cuiva este:
- o privire blândă care nu cere schimbare;
- o tăcere care nu judecă;
- o întrebare simplă: „Cum pot fi alături de tine acum?”
În relațiile profunde, adevărata vindecare nu vine din reparație, ci din acceptare. Din acel spațiu sigur în care cineva se simte văzut așa cum este – fără să fie „aranjat”, „corectat” sau „ghidat spre bine”.
Data viitoare când simți impulsul de a repara pe cineva, întreabă-te:
- Este despre el/ea sau despre mine?
- Ce ar însemna să-i ofer încredere în propria sa capacitate de a traversa această perioadă?
- Cum ar fi să fiu prezent, nu salvator?
Poate că, uneori, ceea ce avem nevoie nu este cineva care să ne repare, ci cineva care să ne însoțească cu atenție și grijă până când ne regăsim singuri echilibrul și direcția.