Aparent paradoxal, cinismul este adesea confundat cu o formă de luciditate. Cinicul pare că „vede lucrurile așa cum sunt”, fără iluzii, fără speranțe naive, fără idealuri. Însă, în realitate, cinismul nu este o vedere mai clară a lumii, ci o fugă subtilă din ea. Insul cinic se retrage la o distanță confortabilă. Cinismul e abandonul realității, un ultim refugiu al sufletului.
Cinismul nu mai are demult nicio legătură cu filosofia din școala greacă după Socrate. Cinismul, ca lentilă de interpretare a lumii, mi se pare, astăzi, abandonul realității în întregul ei, cu toată frumusețea, durerea, speranța și posibilitatea ei de transformare.
Cinismul presupune o luciditate defensivă. La rădăcina cinismului stă adesea o experiență de dezamăgire profundă. Odată rănit în speranțele și așteptările sale, omul nu mai vrea să sufere. Decide că suferința sa nu are rost și, astfel, își dezvoltă un mecanism de protecție: nu mai crede în nimic, nu mai investește emoțional și ironizează, devalorizează orice lucru sau experiență. Cinismul devine o carapace, dar nu pentru că omul nu ar simți, ci tocmai pentru că a simțit prea mult. Când simțim intens, suferim intens (dar ne și bucurăm intens!). Cine stă deoparte, rezervat, suferă mai puțin sau deloc.
Oricare psihoterapeut știe că poate fi o formă de evitare a durerii: în spatele cinismului se află un suflet vulnerabil, care a renunțat la visuri pentru a se proteja de eșec, dezamăgire și neîmplinire.
Kierkegaard și Sartre ne-au vorbit despre ”angajarea autentică în lume” sau capacitatea de a alege, de a iubi, de a suferi, de a trăi purtând cu noi tensiunea dintre ideal și constrângere. Cinicul, în schimb, se sustrage acestei angajări. Fuge de ea, ocolește dificultatea, pentru că acest angajament este anevoios și vine cu responsabilitate. El nu mai vrea să se implice nici în proiecte, nici în relații, nici în sine, nici în muncă. Justificarea sa este că ”totul e deja compromis”. Vezi cazul încălzirii globale unde unii oameni, care dacă nu ironizează, se întreabă ce sens mai au eforturile unor ecologiști disperați. Sau, la noi în țară, avem cazul unor concetățeni pentru care politica înseamnă corupție, de unde și implicația că efortul de a face bine sau de a contribui nu mai are sens.
Pentru mine, realitatea, în întregimea ei, este (cum altfel?) vie, contradictorie, surprinzătoare și, evident, provocatoare pentru oricare om indiferent de status, abilități și inteligență. Cinismul o îngheață, însă, într-un verdict definitiv și irevocabil: nimic nu merită. Sau, mai existențialist, nimic nu contează. Sigur că la o scară cosmică e adevărată afirmația. Dar noi trăim aici, locco! Mi se pare o idee periculoasă, pentru că poate deprima un suflet fragil. În felul acesta, omul nu mai trăiește în lume, ci alături ea, comentând cu sarcasm sau ironie, fără speranțe și principii.
Abandonul realității, devenit refugiu pentru sufletul rănit, se poate transforma în închisoare. Ceea ce se poate dovedi o formă de epuizare existențială. Cinismul poate deveni ultimul loc unde sufletul se retrage atunci când nu mai poate suporta apăsătoarea complexitate a lumii.
Ca psihoterapeut, e suficient, uneori, să creez un spațiu în care o persoană cu atitudine cinică poate din nou simți și angaja sau implica în relații, în viața așa cum este, cu bune și rele deopotrivă, chiar dacă începe cu ostilitate sau sarcasm. Sub această pojghiță adesea dură, se află rămășițele unei dorințe de sens, de contact, de simțire intensă.
A ieși din cinism nu înseamnă a redeveni naiv. Înseamnă a accepta complexitatea vieții fără a ne retrage din ea. Înseamnă a ne angaja autentic în această lume. Că doar nu avem alta! Înseamnă să riscăm din nou atașamentul, contribuția, căutarea și provocarea. Este un act de curaj spiritual sau existențial: să refuzăm refugiul și să reînvățăm să locuim în lume, cu tot ce aduce ea.
În loc de concluzie, poate că ar trebui să ne întrebăm nu doar de ce suntem cinici, ci și ce parte din noi așteaptă, în tăcere și suferință, să fie reconectată la viață?