Acesta e al şaselea an în care ofer servicii de terapie şi consiliere psihologică. În anul de graţie divină 2012, deoarece mi-am amplificat sonoluminiscenţa în cortexul prefrontal prin ingestie de cuarci conştienţi, mi-am stabilit câteva ţinte de ochit în următorii cinci ani. Una din acestea constă în a menţine în fiecare an o rată de abandon în terapie sub 30 la sută. Cu alte cuvinte, din zece oameni cu care lucrez, trei vor renunţa probabil la terapie.
Dar ce înseamnă rată de abandon? Sunt mai multe definiţii cu care n-are rost aici să ne batem capul. Mai important e că ţinând cont de definiţii, ratele variază în intervalul 20 şi 47 la sută. Iar o metaanaliză pe 125 de studii a determinat o rată medie de 46.86%.
În ceea ce mă priveşte, definesc rata de abandon ca proporţia acelor persoane care renunţă nemotivat înainte de termenul agreat prin contract. Cu această definiţie în memoria de lucru (ca să fiu niţel pedant), contemplu ratele de “drop-out” calculate pe fiecare an din 2012 începând. (Care sunt ele? Minuscule, dar nu extraterestre. Iar pentru că sunt, bineînţeles, un tip modest, uit să le menţionez)
Un terapeut profesionist face asemenea calcule. Cel puţin anual. Dar de ce se omoară dumnealui cu niţică matematică elementară? (floare la ureche de girafă, dacă îşi ţine evidenţa cu stricteţe). Să zicem că de dragul excelenţei ca valoare. Prin comparaţie cu ratele de bază, dumnealui obţine date obiective despre cât de bine îşi face meseria. Rata de abandon ne spune ceva despre abilitatea de a construi „alianţă terapeutică”. Din alte studii ştim că alianţa terapeutică e un factor princeps în eficienţa terapiei. Iar unii meseriaşi nu vor neapărat să-şi ridice o casă sau o statuie din banii clienţilor (sau pacienţilor).
Experţii în terapie psihologică recomandă terapeuţilor (celor profi)să-şi îmbunătăţească abilităţile în construirea şi repararea relaţiei terapeutice dacă vor să-şi doboare raţa de pe varză, ptiu, să-şi coboare rata de abandon sau, pe invers, dacă vor să-şi maximizeze probabilitatea ca un client să-şi păstreze angajamentul în terapie. Ar fi de preferat, consideră ei, ca proportia de abandonuri să fie undeva între 20 şi 25 la sută, ceea ce ar fi un semn pozitiv pentru abilităţile de alianţa terapeutica.
Habar nu am dacă se învaţă despre drop-out în şcolile de psihoterapie din România. Probabil acest articol îi va inspira pe formatori (pe aceia conştienţi de iluzia superiorităţii). Şi, mai ales, dacă eşti de meserie, care sunt şi cum poţi cultiva acele abilităţi psihologice de ajutor in reducerea proporţiei cazurilor de abandon? Care sunt ele? O fi vreo legătură şi cu mindfulness? Ups, hai că mi-a mâncat pisica limba (sau degetele :))!