cum să-ți păstrezi luciditatea?

În fiecare zi, luăm decizii. Nimic nou, dar unele decizii ne pot face viața pilaf. Ba mai mult, pot face altora viața pilaf, dacă ne gândim la edili și demnitari de rang înalt. Să-ți mai amintesc de vitezo-maniaci, care halucinează că sunt la raliu? Ți-am amintit. Sper să nu urci vreodată într-o mașină condusă (probabil la spital) de astfel de inși.

Unele decizii au un impact colosal. Pot afecta generații. De aceea, prin țările evoluate psihologic uriașe finanțări sunt dedicate acestui subiect. Intenția mea e să trec la un nivel personal unde să-ți descriu în termeni simpli (cât mai accesibil) cum putem lua decizii bune. Să luăm decizii pe ”bune” înseamnă ca măcar să nu lezăm traiul altora (animale (ne)cuvântătoare) și să ne îngrijim de calitatea vieții.

După mintea mea neștiutoare, o decizie ”bună” a cuiva, orice rol ar juca în societate, servește principiului de a fi un om mai bun și de a contribui la o lume mai bună. Iată un principiu comun cu majoritatea clasei politice (vezi să nu!).

Așadar, cum putem lua decizii bune, mai ales, la momente de răscruce? Poftim răspunsul.

Controlăm excitația.

Când avem capul ”fierbinte” (în stare de excitație), acționăm impulsiv sau luăm decizii puternic colorate emoțional. Păstrarea lucidității e cheia. ”Capul rece și picioarele calde înseamnă sănătate” ne amintește un dicton Zen.

Reacția emoțională intensă e una din principalele cauze ale deciziilor proaste. Totuși, există și oameni care rămân calmi și iau decizii bune sub presiune intensă. Ce fac ei diferit de noi? De ce ei nu se panichează în situații limită?

Cercetarea psihologică ne descoperă nota comună a deciziilor oamenilor sub presiune. Toți aceștia care nu se panichează în situații limită, experimentează sentimentul de control. Doamne, și când te gândești la psihologii care cred în sintagma ”nevroza de control”! Ei sunt fixați în preconcepția cum că persoana care caută controlul e nevrozată. Nu, scumpule (sau scumpete), în situații limită apar în mod natural senzații de excitație (de ex, crește pulsul și tremuri), iar oamenii tind să caute controlul, ceea ce e perfect (și imperfect) natural, deoarece creierul caută să controleze, în fiecare clipă, mediul.

Orice facem în momentele critice și care ne induce sentimentul de control ne ajută să luăm decizii bune înainte ca să situația să derapeze definitiv. Echipele de la NASA exact de acest sentiment se îngrijesc, dar mai puțin prin etichete verbale. Dar cum? Aprind bețișoare parfumate și îngână mantre? Se refugiază într-un ”sweet spot”? Își repetă afirmații pozitive? Se roagă la Santa Claus?

În mod sistematic și repetitiv, astronauții lor trec prin orice situații pe care le-ar putea experimenta în spațiu. Se cheamă expunere la situații critice și practică deliberată în care își antrenează abilități cognitive specifice, cum ar fi controlul inhibitor (când te abții la acțiune). Ei sunt expuși (prin simulare) la orice posibile situații care pot apărea în misiunile spațiale. De câte ori? De zeci de ori și treptat pe niveluri de urgență crescătoare până când pot evalua, decide și interveni, exagerând puțin, aproape și în somn.

Această expunere crește familiaritatea cu situațiile necunoscute până într-acolo încât ajunge să semene cu respirația. Abilitățile lor devin aproape automate ca mersul pe bicicletă. De aici vine și încrederea că te descurci. În baza aceleiași scheme se antrenează și geniștii, militarii specializați în dezamorsarea de bombe … sexi. Să vezi ce efect dubios! Atunci când se apropie de o bombă, presiunea sângelui le coboară (nu acolo jos). 

Acești oameni, bine antrenați, ajung la un nivel superior de control și încredere, iar asta se reflectă în modul lor de intervenție în situații critice. La fel se reflectă și nivelul amăgitor de încredere, controlul pe situație fiind inexistent, dacă ne amintim de cazuri precum Colectiv, 10 August, Onești laolaltă cu incendiile de prin spitale și alte povești de groază.  

S-o cotim oleacă și spre evul mediu ca să-ți pomenesc de antrenamentul samurailor fără a fi un admirator al filosofiei lor de viață. Nu mă împac cu ideea de a-l păzi pe un altul, așa-zis Stăpân. Mi-e clar că dacă aș fi trăit în Japonia evului mediu, m-aș fi ocupat de culesul orezului. Neee, prea multă muncă. M-aș fi ocupat de budism ori shintoism. Am divagat. Revenind, mă întreb: Era mânuirea sabiei cel mai important lucru din antrenamentul lor? Cel mai important aspect era atitudinea calmă și concentrată în situații critice, cum ar fi o ceașcă de sake (hâc!).

Asemenea astronauților, dar cu o mie de ani în urmă, oricare samurai avea la el (în buzunar) percepția controlului. În situații critice știa ce are de făcut și acționa din reflex. Exersa un truc emoțional: se deschidea sufletește morții inevitabile care pândea la capătul tăios al sabiei. Ca să nu-și piardă cumpătul și s-o ia pe arătură, învăța despre onoarea de a muri în ocrotirea Shogunului, despre cum viața e fragilă și efemeră, despre cum atârnă ea de firul de ață (și de mânuirea sabiei) sau cum viața curge înainte cu el ori fără el. Practic, murea puțin, evident simbolic, în fiecare zi. Ceea ce nu-i lua prea mult, din motive evidente. Un samurai era conștient de iminența morții și se pregătea pentru ea, repet, zilnic. Problema lui existențială nu era dacă, ci când va muri, când îi va veni rândul și dacă moartea lui va fi una onorabilă.

Samuraiul nostru învăța să nu se mai agațe (ca milogul) de firul Vieții. Accepta sacrificiul suprem pentru viața Shogunului. Și nu uita să își perfecționeze continuu lupta cu sabia (prelungirea sufletului său). Până la urmă, orice Shogun zdravăn la cap avea nevoie de samurai vii și nu morți. Pe model behaviorist, aveau parte de expunere sistematică la ideea morții. Evident, în acele vremuri violente, când viața unui om conta cam cât o ceapă degerată, nu duceau lipsă de expunerea in vivo din belșug.

Dacă ne imaginăm în cel mai îngrozitor scenariu (în cazul samuraiului, să rămână fără o mână, un picior), ne poate ajuta să ne păstrăm calmul și luciditatea? Ne expunem imaginativ la cel mai înfiorător scenariu posibil de viață? Te ia cu rece pe șira spinării? Dar, atenție, nu tot timpul că o poți coti pe panta unui amestec depresiv-anxios cu note masochiste.

Nu vreau să crezi că imaginația ajută cine știe ce. Poate un piculeț. Fără exercițiul deliberat într-o situație simulată cât mai realist automatizarea comportamentelor nu se poate produce. E musai să existe antrenament cât mai viu, în simulări cât mai realiste. Doar odată de Paște? Evident, sistematic și repetitiv cu accentul pus pe corectarea erorilor și îmbunătățirea răspunsului.

După ceea ce se cheamă ”cel mai încântător scenariu” la care poți rumina zi și noapte, am ajuns și la un tertip arhicunoscut. E unul extrem de simplu și totodată îngrijorător de neglijat de cei mai mulți dintre oameni. Putem înțelege asta, deoarece implică o familiaritate naturală. Nu stăm cu mintea la aerul pe care îl respirăm… amestecat cu noxele mașinilor de zi cu zi, două treimi cu motoare diesel (fără filtru de particule).

Da, respirația. Dar nu, Doamne ferește!, așa-zisa ”holotropică” ce vine pe filiera terapiilor transpersonale. Respirația ajută la reducerea excitației simțite în momentele critice. Ca să ajute la momentul cheie, trebuie nițel antrenament mai înainte, adică în momente obișnuite, ca treptat, să progresăm în intensitate spre situații dificile.

Controlul excitației fiziologice nu înseamnă să negăm sau să ne explicăm emoțiile. Nu trebuie să te intereseze de ce au apărut ele sau de ce simți așa și nu altfel. De ce nu ești tu un bărbat curajos? De ce nu-ți bagi degetele în priză? Simți frică, dar n-ar trebui! Ești un papă-lapte. Criticisme!

Cercetarea psihologică (dar și intuiția) ne arată că auto-critica și condamnarea ne fac rău, ba chiar mult rău psihologic. Să-ți vorbești astfel duce la reacții de jenă, rușine sau vinovăție vizavi de frica simțită. Adaugă emoții parazite la emoția simțită în acel moment și loc. Ca să pre-întâmpini, poți adăuga acceptarea față de experiența ta. (Tehnic: ”expunere interoceptivă”). Samuraii de mai sus exersau lucrul acceptării prin contemplare și rugăciune. Cui nu-i plac rugăciunile, poate încerca cu vorbitul cu sine într-o manieră încurajatoare și blândă. 

D-abia de aici ajungem la următorul pas în luarea deciziei. Să te gândești la ceilalți. Te poți imagina într-un scenariu în care un bun prieten trece prin aceiași situație și îți cere sfatul. ”Ce sfat i-aș da unui bun prieten în această situație?”. Da, deoarece ne pricepem să vedem mai limpede situația exterioară nouă în baza relației de încredere.

Vezi bine că n-am inserat trimiteri la studii pentru fiecare tertip în parte. Cine moare de curiozitate poate ”scormoni” după ele. (după ce învie). Cine nu și pariază pe ”încredere” poate opta dacă să testeze (sau nu) aceste chițibușuri. Mă poți crede pe cuvânt că ele nu fac rău.

Să recapitulăm. Ca să-ți crești șansele unei decizii bune, înveți să-ți controlezi excitația. În alte cuvinte, înveți să-ți păstrezi luciditatea, deoarece impactul emoțional duce adesea la decizii păguboase. Cum faci asta?

  1. Exersezi sentimentul de control prin expunerea la situațiile de interes.
  2. Te expui imaginativ la cel mai rău scenariu vizavi de ce se poate întâmpla.
  3. Respiri abdominal.
  4. Identifici ceea ce simți, senzații și emoții, și te lași să simți.
  5. Accepți ori vorbești cu tine într-o manieră încurajatoare.
  6. Adopți perspectiva unui prieten care îți cere sfatul.
  7. Consulți un parapsiholog, un pic astrolog și numerolog (sau, mai bine, un inorog?).

La final, poți reține acest răspuns: luciditatea vine prin antrenament.