Nu confunda întrebarea cu o alta și anume: E inutil să consulți un psihiatru? E util, la nevoie, să consulți un medic psihiatru. Ce urmează e o altă discuție.
Pentru moment, îți propun să credem că așa este. Da, sunt inutile dintr-o perspectivă științifică. Atunci din ce altă perspectivă trebuie să le privim? Voodoo magic? Folcloristic? A, religios? Popii și vracii i-ar putea înlocui pe medici. Mai adineaori am citit cu groază pe Hotnews cum o insă, specialistă în vindecări cu unde theta, era șefuță prin Agenția Medicamentului.
Am regăsit prin voluptoasa mea bază de date un articol din MedicalXpress despre un studiu publicat în Psychiatry Research în iulie anul trecut. Autorul începe nerăbdător probabil cu concluzia studiului pe care o redau aici:
Diagnosticele psihiatrice sunt inutile ca instrumente prin care medicii identifică tulburări mentale.
Zău, te ia de la lingurică. Studiul a fost derulat de cercetătorii de la University of Liverpool și a însemnat analiza amănunțită pe următoarele cinci capitole din ultima ediție a DSM, biblia psihiatrilor: schizofrenie, tulburare, bipolară, tulburări de anxietate și tulburări legate de traumă.
Te pun nițel în temă că poate nu ești din zonă. DSM (Diagnostic and Statistical Manual) e un cărțoi ce acumulează între copertele dumisale toată ”știința” ierarhilor din psihiatrie. Oferă un limbaj comun profesioniștilor din sănătatea mentală. Limbajul înseamnă o serie de simptome (rareori semne) după care au fost grupate și categorizate tulburările mentale.
Deci, pentru comunicarea medicilor diagnosticele nu sunt inutile. Au impresia că își pot explica, apelând la ele, apariția unor tulburări. Dar acesta e un raționament eronat, șopti cineva, și se cheamă? Bravo, traumatologie. Ptiu! Tautologie, uite un exemplu simplificat ca să-i pricepem structura: ”Oamenii care dorm mult și au gânduri pesimiste sunt depresivi. De aceea, oamenii depresivi dorm mult și gândesc pesimist.”
Dacă diagnosticul psihiatric, conform cu DSM, e un instrument inutil, atunci cum mai poate medicul stabili un diagnostic? Dar tratamentul? Oare dau cu banul, două din trei? Experimental, da. Experiment ne-științific, deoarece e bazat pe cum se simte pacientul și conectat de către psihiatru cu ce scrie-n cartea sufletului, dar mai ales cu ce știe din experiența de lucru (dacă are).
Când am descoperit aceste blasfemii (și multe altele) într-o carte neortodoxă, despre care am amintit într-un articol anterior, am crezut că m-a lovit meteoritul. Elaborarea ”bibliei” a însemnat o muncă titanică din partea comisiilor de experți, însă metodologia (cu aparență științifică) după care s-a realizat aduce binișor cu sinoadele.
Potrivit cu articolul din MedicalXpress, principalele descoperiri au fost:
- diagnosticele sunt decise după reguli diferite.
- există multe suprapuneri de simptome între diagnostice
- mai toate diagnosticele maschează rolul evenimentelor dificile și traumelor
- diagnosticele ne spun puține despre pacient și ce tratament are nevoie.
Ele creează iluzia unei explicații științifice, dar sunt inutile. Mai mult, sunt periculoase prin aceea că declanșează stigma socială și prejudecata.
Și nu ucide mesagerul. Redau interpretările altora, bine documentate și investigate, mai departe. Dar îmi mărturisesc bucuria perversă (schadenfreude) de a comenta practicile prea comode și dogmele călduțe. Ideile reluate aici pot fi găsite în articol și aparțin lui Kate Allsopp, lead researcher, care speră ca profesioniștii de profil să considere alte explicații la tulburările mentale, cum ar fi trauma și experiențele adverse ale vieții. Merge și genetica, aș adăuga timid.
Profesorul Peter Kinderman, de la aceiași universitate, comentează, potrivit cu articolul, că sistemul diagnostic presupune greșit că toată suferința vine din tulburări. Iar aceste tulburări au la bază judecăți subiective despre ce e normal. De exemplu, depresia e o reacție normală dacă ești concediat după zece de ani de muncă în acea firmă în care ți-ai dat și sufletul. Și e anormală dacă se manifestă fără să fie vreo concediere? Ei, nu știi tu, măi mocofane! Există în manual criterii bine definite după care putem pune diagnosticul. Exact la ele e buba, prietene!
Suferința vine din împrejurări de viață dificile (și, uneori, traumatice). Ecoul unor împrejurări diferă în funcție de multe variabile personale, dar și culturale, una dintre ele fiind genetica. Multe suferințe, deci nu toate, par să NU fie cauzate de o neurochimie defectă. Iar dacă nu avem stricăciuni la supa neurochimică din căpșor nu mai avem nevoie de… piluleee. Dar cine vinde pastiluțeleee? Vai de mine! Oare sufăr de teoria conspirației? Să consult un psihiatru, zici?
Nimeni nu poate pune degetul pe cauze așa cum se întâmplă cu alte boli organice. Iar teoria cu dezechilibrele chimice din creier care explică tulburările ”psihice” e mai mult o poveste de adormit copii. Să închidem ochii, deci. Ce nu se vede nu este. (La fel cu poluarea aerului). Dar nici ce se vede, nu este. E doar o vedenie. Ia de înghite o pilulă.