Iată întrebarea care te poate lăsa fără suflu. Cine, naiba, sunt eu? Eu nu sunt guru sau preot ca să-ți răspund. Cel puțin nu astăzi (hihi!). Dar, cine e acela care întreabă? Doamne, hai că sună a interogație de gurușel (cu creastă de cocoșel)!
Când mergi la ora de meditație, ești instruit să observi X (X fiind respirația sau gândurile). X este schimbător? Da. Poți testa asta chiar acum. Observă, te rog, ce-ți vine în minte. Ele sunt gândurile sau cuvintele și imaginile (conținuturi psihologice) produse de organul gânditor (în nuanțe cenușii) din capul tău. Dacă observi, stai deoparte, nu interacționezi cu dânsele, ele vin și pleacă precum mașinile pe stradă.
Dar cine observă X? Cine face observația lui X e schimbător? Deloc. Din moment ce observi X, iar X se schimbă, atunci sursa observării trebuie să rămână neschimbată. Altfel, dacă sursa se modifică, atunci încetează să fie sursa observării și devine X sau ceea ce e observat. Se cheamă că sursa s-a contopit cu X.
Spuneam, mai exact, scriam că X poate fi respirația sau gândurile. Dar nu poate fi o floare, un fruct sau norii de pe cer? Dar formele voluptoase ale colegei de meditație? Sigur. Actul observației poate fi derulat cu orice fel de stimul perceptibil. Cu unii stimuli e mult mai simplu. Sunt suficient de interesanți, iar atenția ta e stimulus-driven în idiom cognitiv. Da, cum ar fi, formele senzuale ale colegei de meditație (iți garantez o mini-erecție). Atunci, Doamne, iarta-mă, te contopești cu formele dânsei?! Nu. Între ele și tine există propriile tale gânduri (și ale ei, evident, care nu sunt identice cu ale tale). Te vei contopi cu ”ecranul” gândurilor, dar și senzațiilor, care sunt spontan generate la vederea formelor dânsei. Odată contopit sau absorbit de ele (starea naturală a minții) e foarte probabil să acționezi impulsiv. Te poți trezi că pui mâna? Doamne, câtă mitocănie! Să o inviți la un ceai după ora de meditație? Da, de ce nu. Dar, o atenție trează (de nivel executiv sau goal-oriented attention) implicată în actul observației poate reține impulsul. Vei decide de pe un nivel executiv al minții dacă treci sau nu la acțiune vizavi de dânsa – versiunea contemplativă a lui Kate Upton. De aceea, meditația mindfulness, ca practică formală, implică alegerea unui obiect intern (respirație , senzații și gânduri) asupra căruia atenția rămâne trează, iar tu ești prezent psihologic (atenție orientată de scop).
Să reluăm metodic. Observi X. Există X și existi tu care observă X. Dacă poți observa X, atunci nu poți fi X. X se schimbă continuu, dar tu care poți observa X rămâi neschimbat. Can you dig it, my friend?
Prietenii, care au mintea împuiată cu conținut mistic (denumit spiritualitate dintr-o confuzie conceptuală probabil), consideră că acest ”tu” (sursa observării) e sufletul sau esența, Sinele cu S mare… de la Seramis (ptiu, hai că mi-a scăpat!). Iar când il experimentează, simt o eliberare, adesea, extatică. Ei descriu experiența prin aceea că au devenit una cu Sinele. E o teorie străveche, simplistă, evident, și potrivită unei epoci fără toaletă în casă și tabletă pe masă (în timp ce 1 din 2 copii în țara noastră se luptă cu sărăcia, alții cheltuie mii de euro ca să-și descopere Sinele, cică se iluminează). Astăzi, avem una cu suport empiric oferit de studiile RFT (Relational Frame Theory – o teorie a limbajului și cogniției umane din ”contextual behavioral science”). Se cheamă ”sinele ca și context” (observator/transcendent), iar RFT explică cum noi dezvoltăm acest sine, în jurul a patru anișori, printr-un proces numit ”cadrare deictică”. (nu e același lucru cu teoria minții)
Nu vreau să crezi că există un ceva, o entitate, o esență transcendentă. Dacă iți place să crezi în așa ceva, e alegerea ta. Alternativa e să înțelegi acest sine ca sinele context (conform cu RFT). Este contextul (lăuntric) sau perspectiva psihologică din care putem ”vedea cu claritate” cum gândurile și trăirile noastre sunt evenimente tranzitorii care nu definesc cine suntem și nici nu ne controlează acțiunile. (mai citește o dată, te rog, lent și cu atenție).
Răspunsul la întrebarea din titlu, oferit în felul în care te descrii pe tine, ține de sinele-concept. Iar sinele-concept e un proces psihologic opus sinelui ca și context. De obicei, funcționăm contopiți cu un set de descrieri (schema/imaginea de sine). Spre exemplu, sunt o persoană fără încredere, temătoare, timidă… Într-un anumit context social (de ex, să ceri o mărire de salariu) care cere să manifești asertivitate, teama și timiditatea nu-ți vor fi descrieri de ajutor. Ai încurcat-o dacă ești contopită cu ele! E foarte probabil să nu ajungi la șefa ta și să-i ceri persuasiv o mărire de salariu.
Anumite exerciții tip mindfulness te pot ajuta să treci în perspectiva unui sine ca și context. Dacă vei experimenta și senzații euforice, norocul tău. Iți poți explica asta drept uniunea cu Sinele Superior, doar dacă ții morțiș să te întorci în antichitate. Dacă nu, e suficient un pas spre noua perspectiva. Iți va permite acțiuni eficiente spre realizarea unui scop.
Aici poți întrezări doar o idee despre cunoștințele exotice învațate (aplicativ și teoretic) de participanții la sesiunile mele ACT (pe câțiva îi bate gândul să le dea mai departe). Te asigur că viețile lor se schimbă pozitiv într-un mod observabil, deoarece metodele aplicate sunt empiric validate. Ei, da, pentru alții merge doar prin intenție, bineînțeles, pentru că totul e vibrație la nivel de nație.