relatia cu “obiectul” care esti (care sunt)

2 February 2013 | By Seramis Sas | Filed in: Credinte irationale, mituri, intuitii si teorii neverificate.

Una din marile parascovenii psihologizante este o scorneala(non-stiintifica) nuantata dupa teoria psihanalitica a lui Freud, care folosea termenul de “obiect” pentru a se referi la orice persoana, activitate ori lucru care poate satisface o pulsiune. Spre exemplu, obiectul “tigara” satisface pulsiunea orala, un libidou remanent in stadiul oral al dezvoltarii psihosexuale.  O tii intre buze si cumva te simti satisfacut in oralitatea dumitale, de esti fumator, iar de nu, probabil sugi degetul ori altceva, daca nu cumva rontai seminte, nuci, alune si morcovi. Iar daca negi, esti in negare (mecanism de aparare al eului), semn ca tot ai o fixatie prin stadiul oral. Nu, nici pe departe (si nici pe aproape), explicatia asta nu te ajuta sa renunti la dependenta de tigari si nici nu te face mai isteat(a), dupa cum nici nu te invata sa ai o viata fericita. Se pare, dupa cum zice la teorie, ca e nevoie de un tratament indelungat pentru “extragerea” din stadiul oral, ca sa nu ne amintim de cel anal, pentru care e necesara clisma… psihologica. No comment.

In teoria relatiilor de obiect accentul cade pe relatiile interpersonale cu aceste “obiecte” in timp ce Freud se concentra pe pulsiuni. Influenta sociala si de mediu asupra personalitatii copilului, mai ales in interiorul relatiei mama-copil, reprezinta elementele cheie ale teoriei. Copilul “cauta” eliberarea de obiectul primar (mama) pentru a-si creea un sentiment de identitate si pentru a relationa cu alte “obiecte” (oameni). De parca, mama il sufoca, il tine inchis intr-o cutie a dragostei/urei netarmurite! Iar “urlatelul” se straduieste sa evadeze si sa exploreze relatiile cu “obiecte” secundare. Melanie Klein si-a perceput relatia cu parintii ca fiind rece, lipsita de afectiune. S-a simtit un copil nedorit si a suferit de depresie. Mama fiind, se indeparteaza de fiica ei, adult, care o acuza de imixtiune in viata ei privata. Fiica ei devenita analista! Isi construieste teoria in jurul relatiei afective mama-copil.  In functie de cum prichindelul percepe “sanul matern” (primul obiect) ca fiind bun sau rau, dupa cum ii satisface el pulsiunile, lumea devine treptat o lume predominant ostila sau iubitoare. Pfuuu! Care sunt dovezile? Studii de caz clinice – vocabule academice pentru “nimic” si experiente personale.

Kohut se focalizeaza cu lupa psihanalitica pe Eu si ne lamureste exhaustiv cum copilul mic dezvolta relatii cu “auto-obiectele” din mediu, adica persoanele vitale care ne hranesc cand suntem mici si care, daca renunta la aceasta preocupare zilnica, o mierlim (ce insight, dom’le!). De aceea, credem (mici fiind) ca ele sunt parte din eu. Si, de aici, (m-am plictisit) alte divagatii pe tema rolurilor mamei si nevoile plodului care depinde de ea psihologic si fizic, continuand cu efectele asupra dezvoltarii unui eu pozitiv si negativ dupa cum mama s-a purtat dragastos ori repulsiv.

Melanie Klein si Heinz Kohut sunt doi scornitori (decedati, dar atat de “vii”!), care nu au privit dincolo de zona psihanalizei si psihologiei. Gandirea evolutionista aplicata in stiintele sociale facea primii pasi timizi. E adevarat ca prima lucrare stiintifica apare dupa finalul vietii lui Klein. In 1975 apare Sociobiologia: Noua Sinteza, avandu-l ca autor pe Edward O. Wilson, un american pragmatic, care nu s-a incurcat in vascozitatea abramburistica a teoriilor psihanalitice. N-avea niciun motiv, fiind biolog si, probabil, un fin observator la naturii umane (deficitara la multi asa-zis experti psihologi), care nu confunda observatia empirica cu interpretarea si care sustinea (evidence-based) ca, teoria evolutionista poate explica comportamentele umane, nu doar pe cele animale.

Melanie Klein, in vremurile ei, nu prea avea unde sa priveasca, poate cel mult la experimentul lui Watson cu ciocanul, doctoranda si micul Albert (se invata la istoria psihologiei). N-a apucat primii pasi din revolutia stiintifica in domeniul stiintelor sociale, inca foarte controversata (in Romania abia ce se aude, dar ii prindem noi din urma; optimism bias). In 1975 Kohut avea 62 de ani, deja in declin cognitiv, dogmatic si loial comunitatii psihanalitice din Chicago si inca “posedat” de o amintire extazianta cu scurta intrevedere de pe peronul garii din Viena, in care si-a scos palaria, in semn de omagiu, maestrului Freud, aflat in tren, si care i-a raspuns facandu-i cu mana (intamplare reala, dar exagerez pentru efect dramatic!).

Versiuni proprii (Klein, Kohut) ale teoriei apar in niscaiva lucrari “stiintifice” publicate de cei doi, pe care daca le cumperi e ca si cum arunci banii direct in pubela. Au trecut de atunci, mai bine de 40 de ani. In acest timp, psihologia a evoluat. Dar nu si (in) mintile unora dintre noi.


Tags: , ,

Comments are closed here.