psihologia modernă, greu de digerat?

Mai mult decât cunoaștere, știința e un mod de a gândi, ne amintește, dintr-un univers paralel, Carl Sagan. Până va ajunge printre psihologi acest mod de a gândi, de multe ori voi mai trage apa.

Cercetătorii psihologici utilizează metodele științei ca să studieze mintea, creierul și comportamentul la diferite niveluri de analiză (biologic, psihologic sau individual, social și cultural). Ei NU studiază entitatea imaterială ”psihic” și, de aceea, nu apelează decât metaforic la acest concept. De câte ori să mă repet, asemeni unui hodorog senilizat de la prea multă mișcare fizică și consum perseverent de alcool, că termenul ”psihic” e unul vetust și tributar unei gândiri dualiste, veche de patru sute de ani, în care psihicul e un ceva legat misterios la creier!

Atât de la neofiți (scuzabil), cât și de la meseriași (abominabil), aud în continuare, și probabil voi mai auzi multă vreme (până mă lasă auzul pe la bătrânețe), de termenul „psihic” alipit la orice fenomen uman. Avem mecanisme și procese psihice, traume psihice, tulburări psihice, probleme psihice, stres psihic, boli neuropsihice…

De unde să vină schimbarea dacă nu de la profesorii unui domeniu? Nu sunt ei ”izvoarele” cunoașterii? Nu sunt ei aceia care formează generații de psihologi? Dacă ei își instruiesc studenții în entitatea non-fizică ”psihism”, ce crezi că vor comunica viitorii psihologi oamenilor care au alte preocupări, psihologia ne-fiind una dintre ele?

Cred că responsabilitatea revine în primul rând ”izvoarelor”. Apoi, celor pregătiți în meseria de psiholog, dar a căror pregătire rămâne superficială sau, în cazurile autentice, limitată. Dacă ești de meserie și citești aici, atunci pentru tine devine o obligație în practica meseriei. Ar trebui să utilizezi conceptele într-un mod actualizat la cunoașterea științifică modernă. Vei declara, spre exemplu, că problema cuiva e psihologică, nu psihică. Și că nu există traume psihice, ci traume psihologice, deoarece, psihologia studiază problemele și traumele psihologice, nu psihice, căci nu ești la școala lui Harry Potter. Dacă nivelul de analiză e unul anal, atunci cum te declari, psihanalist sau proctolog? Glumesc, știu, nu-ți place ironia. Când nivelul analizei, la care te situezi, e medical, atunci declari întocmai; ”problema d-voastră e medicală, așa că, vor rog să consultați un medic psihiatru”.

Suntem liberi să declarăm despre cineva că ”Are un suflet bun”. Nu e o exprimare de psiholog modern. Dar e una valabilă în oricare alt context social, ne-fiind nimic defectuos la ea. Dar, psihologia ca disciplină științifică nu e tărâmul sufletelor, al psihismelor de tot felul, care revine teosofilor, misticilor și gurușilor. Obiectul de studiu, mă repet, constă în următoarele: mintea sau activitatea mentală a creierului, creierul și comportamentul. Iar ”psihicul” sau ”sufletul” rămâne o metaforă pentru când ne fură romantismul poetic ori lejeritatea exprimării cotidiene.

Psihologul modern nu se ferește, ca un homofob de homosexuali, de conceptul selecției naturale, elaborat de Darwin acum un secol. E o parte integrată științei psihologice, întrucât ca să înțeleagă un comportament particular, psihologii ar trebui să priceapă mai înainte care e avantajul speciei umane obținut din evoluția acelui comportament. Acest comportament a rezolvat o problemă pentru antecesorii noștri (din istoria evoluționistă)? Odată ce au o idee la ce poate fi util, atunci pot descoperi mai ușor cum funcționează. E o întrebare fundamentală din oricare cercetare psihologică de astăzi.

Cultura și biologia evoluționistă sunt fundamentul pe care se sprijină orice studiu în psihologie.  Îmi veni în minte o afirmație celebră că ”nimic nu are sens în biologie fără lumina Patriarhiei”. Scuze. Reiau, ”nimic nu are sens în biologie fără lumina evoluției” (aparține lui Theodor Dobzhansky, un biolog evoluționist). Similar, nimic nu are sens în psihologie fără contextul evoluționist.

Întrebările conectate la contextul evoluției prin selecție naturală sunt valabile pe toate nivelurile de analiză: biologic, social și cultural, nu doar psihologic. Iar cercetările traversează mai multe niveluri de analiză, ceea ce stimulează cunoașterea psihologică, oferind răspunsuri la întrebări vechi de secole. Spre ex, de ce atașamentul contează în primii ani de viață, dar nu modelează personalitatea, de ce unii oameni simt greață de le vine să verse când merg cu mașina. Sau, de ce oamenii care trăiesc în zone cu verdeață sunt mai sănătoși psihologic decât ceilalți aflați între betoane (și care își parchează mașina sub balcoane).

Multe persoane înscrise în primul an de studiu al psihologiei își imaginează cum vor ajunge psihoterapeuți pentru că, declară aceștia, simt dorința de a ajuta oameni. Și atunci, de ce nu faci medicină sau asistență medicală, fiind penurie de medici și asistente? De ce nu donezi haine și alimente miilor de copii săraci și celor fără adăpost? De ce nu ajuți sutele de pensionari care abia își târăsc mădularele prin autobuze și tramvaie? 

Psihologia nu există ca facultate ca să producă terapeuți cu cabinete personale. După examene cu lejeritate absolvite (mai ales la private), foarte mulți nu au habar de ceea ce fac întocmai ca un copil, care se joacă de doctorul și face injecții la păpuși, dar cu diferența esențială că el știe că nu e doctor! Psihoterapia e altă mâncare de pește – un domeniu aplicativ printre multe alte domenii aplicative (care puișor?). Deși, știu studenți care fac ambele studii în paralel, ajungând de multe ori într-un univers paralel.

Dacă ar fi după mine, psihologia autohtonă (ca predare, studiu și practică) ar trebui modificată fundamental. E un lucru imposibil și oricât de intens m-am concentrat și mi-am folosit ”puterea” subconștientă a creierului, tot nu mi-a ieșit. Să încerc și pe un nivel cuantic? Multe alte schimbări ar trebui să aibă loc mai înainte. Până atunci (orice ar însemna), psihologia rămâne ceva ce seamănă a știință (per ansamblu), fiind predată, studiată și practicată mai mult ca o psihologie de jucărie, un mimetism, o știința cultului cargo.

Să închei rotund, revenind la cuvintele lui Carl Sagan, să facem știință în psihologie nu înseamnă să deținem o cunoaștere bogată (deși nu strică), ci să putem gândi într-un mod diferit de gândirea cotidiană. Iar dacă profesorii nu reușesc această transformare a gânditului la studenții lor, atunci eșecul lor e lamentabil.