Paratrăznetul la testul fulger (sau cum distingem între cabotini şi profesionişti)

În articolul anterior mi-am manifestat ironia până la sânge (sper!). A fost cu adresă, într-adevăr. Am avut drept ţintă breasla psihologilor. A fost un bullseye? Dacă eşti de profesie sau în devenire, te-a usturat măcar? Simţi un sâmbure de ură budistă sau creştin-ortodoxă faţă de mine? Sau păstrezi o atitudine de condescendenţă vizavi de acest infatuat (cu porniri sadice)?

Ai primit şi un test (mă refer la (viitori) psihologi). Crezi că ai nimerit răspunsurile corecte? Dacă da, iar tu ai verificat (pe surse :)), te felicit. Dacă nu, te felicit din nou. Cum aşa? Apreciez pozitiv faptul că l-ai încercat, luând distanţă empatică faţă de propria mândrie (sau iluzia supraîncrederii?).

Oare te afli în iluzia propriei expertize? Când a fost ultima dată când ţi-ai administrat nişte ocheade critice? Poate nu ştii atât de multe sau atât de profund pe cât îţi imaginezi? Oare îndrăzneşti să le explorezi? Spre exemplu, posibilitatea propriei incompetenţe într-o zonă profesională ai luat-o în considerare? Te fereşti de ea?

Îndoiala ar fi semn de competenţă autentică (nu prea te aşteptai la aşa ceva, corect?). Dar îndoiala e de folos până la un punct. Dincolo, devine nesănătoasă, adică împiedică performanţa (vezi Robert J. Sternberg& Elena L. Grigorenko, The Psychology of Abilities, Competences, and Expertise, 2003) . Lipsa ei ne semnalează tinereţea fragedă sau vanitatea, un amestec dezagreabil de ignoranţă cu mândrie şi idei fixe. Asta când nu avem în amestec cu alte „ingrediente” (ex: rigiditatea constantă) tipul de personalitate patologică. Pe cealaltă parte, avem cazul sănătos când îndoiala creşte performanţele. Ai suficient confort emoţional. Ai dobândit un grad de echilibrare psihologică şi apreciezi (sincer) cunoaşterea şi excelenţa. Îţi poţi asuma sincer drumul profesional. Înseamnă că ţi-ai dezvoltat capacitatea propriei evaluări. Nu mai depinzi de judecata unei autorităţi. Te poţi consulta, desigur. Dar dispui de această meta-cognitie aplicată propriei evaluari a activitatii tale profesionale (oricare ar fi) şi ai încredere că te descurci (perceperea auto-eficienţei). Crezi că “şcolile de formare” aspiră la “a livra” comunităţii asemenea studenţi autonomi? (exerciţiu pentru testarea realităţii). Nu prea, dragul meu, sau mai rar aşa ceva. Dacă întâlneşti indivizi de acest fel, e mare minune; îţi poţi aplica trei cruci cu ambele mâini simultan. Formatorii, supervizorii şi lectorii (sau stuff-ul din foruri superioare), la fel mulţi psihoterapeuţi, au nevoie de studenţi (pacienţi) dependenţi de titluri, certificări, acreditări, recunoaştere socială şi încurajare permanentă.

Într-adevăr, oamenii se feresc de confruntarea cu inabilitatea sau evită situaţii pentru care nu au „talent”. Preferă ceea ce ştiu şi ceea ce au încredere că pot face. Despre perceperea eficacităţii personale ne-ar aminti oricare student (care ar trebui să halească pe pâine teoria învăţării socio-cognitive). Când nu ştii un lucru, nu te poţi preface că-l ştii, cu condiţia să fii conştientă de gradul necunoaşterii similar cu păşunile suculente din deşertul Sahara. Fără, vei crede că ştii şi odată ce eşti confruntată cu neştiinţa vei crede în virtutea vanităţii (sau supraîncrederii) că n-ai nevoie de mai mult, că nu vrei să te transformi într-o ciudată. Raţionalizări banale, iar dacă le întreţii, probabil eşti genul cabotin.  

De obicei, oamenii se străduiesc să devină mai pricepuţi în ceea ce deja sunt pricepuţi. Puţini încearcă altceva. E adevărat că în maxim două, trei ocupaţii putem deveni experţi. În rest, putem fi diletanţi. Dar cele două alese şi potrivite cu stofa fiinţei tale (variabila personală: un makeup genetic continuat prin amprenta educaţională sau nurture), merită o mare parte din atenţia şi eforturile tale. Aspiri către excelenţă şi fugi de mediocritate. Deşi, nu înseamnă implicit o viaţă profesională extraordinară. Ar putea părea banală când relatezi despre ea cuiva. Parafrazându-l pe Roy Baumeister, nu înseamnă că, dacă vom trăi o viaţă cu sens, o viaţă valoroasă-orientată spre excelenţă, experienţa cotidiană nu poate fi, şi adesea este, mediocră (R. Baumeister, Sensuri ale Vieţii, 2011). Iar mulţi fug de aşa ceva. Nu suportă mediocritatea, adică o viaţă banală. Şi-ar dori excelenţă. Sigur, în declaraţii valoarea excelenţei e iubită de oricare până la pragul în care sunt confruntaţi cu propriile lacune în meseria aleasă la pachet cu eforturile necesare conform regulii celor zece ani (A. Erricson, 1996). Descoperirea tufelor de Veneţia ar putea fi dureroasă, căci face ca balonul imaginii de sine să se spargă. Măcar să se şifoneze.

În faţa acestui prag oamenii se împart în două categorii: „cabotinii” (de profesie) şi „actori” profesionişti. Primii declară la scenă deschisă aspiraţia către excelenţă, iar ceilalţi nu au timp de spectacole, intrucat au de învăţat. Ei recunosc sincer că nu ştiu. Aceştia nu se tem de „nu ştiu, dar voi învăţa”. Fiind suficient de liberi psihologic, ei îşi permit luxul să greşească şi să fie percepuţi public drept neştiutori. Pe aceştia îi felicit pentru curaj. Celorlalţi le urez un somn plăcut. Ca să dormi nu ai nevoie de curaj, ci doar de „mese copioase” – prestigiu social în baza unei spoieli de competenţe (pe hârtie).

Asta e, după mine, diferenţa dintre un bun profesionist-mereu în devenire, fiindcă tinde spre excelenţă şi nu depinde de titluri şi un altul mediocru (probabil cu titluri mai arătoase decât primul), care tinde la status-quo. Identificarea cu titlurile creează cabotini („specialişti”). Distanţa mentală critică (evaluarea judecăţilor vizavi de rezultatele muncii tale în pofida unor interese meschine) te distinge de cabotini. Realmente, zic eu, îţi aşează paşii pe drumul excelenţei.