pacientul și medicul curant

Îți propun să ne imaginăm următorul scenariu ca studiu de caz. Mergi la un cabinet medical și descrii medicului simptome de ceea ce pare a fi o gripă. Însă nu știi, nici medicul nu știe. Dimpotrivă, dumnealui știe, dată fiind experiența sa. Se cheamă că are intuiție clinică. Iar în baza acesteia îți prescrie tratamentul pentru gripă. Dar, recomandă și alte investigații, deoarece crede că poate fi și altceva. Prin urmare, îți oferă să alegi între două strategii:

  • (A) Să urmezi tratamentul (efect probabil imediat) și, apoi, să faci investigațiile/analizele.
  • (B) Să faci mai întâi investigațiile (de durată) și, apoi, pe baza rezultatelor (diagnostic) să urmezi un tratament.

Unde greșește? Mi se pare evident că dacă dispui de un pui de logică, deduci că medicul (și nici tu) nu veți identifica o cauză conform strategiei A decât cel mult la nimereală. Dacă te faci bine, atunci terapia și-a făcut probabil efectul. Probabil, ai reținut, însemnând că probabil nu. Dar, probabil, evoluția naturală a ”gripei” (ciclicitatea naturală) a intrat pe panta descendentă și simptomele au descrescut în intensitate și amploare. Sau, poate răspunsul placebo a dus la ameliorare. Cum puteți (tu și medicul curant) ști? Ce puteți ști? Nimic cert. Nu puteți decât specula pe bază de incertitudini.

Pe de altă parte, nici nu ar trebui să-ți ofere aceste opțiuni, dacă are o abordare științifică precum strategia B unde urmați metodic etape de evaluare și decizie. Dar dacă experimentezi un profund disconfort și ai nevoie, evident, să te faci bine? Ai o nevoie emoțională de a-ți reduce disconfortul. Dar mai poți avea și o nevoie intelectuală (de asemenea și el) de a descoperi cauza din spatele simptomelor de aparentă gripă. Vrei să știi ce ți-a cauzat asemenea simptome. Probabil infecție? Dacă da, care e natura infecției posibile? Bacteriană, fungică sau virală? Care sunt sistemele și organele din corp afectate? Dacă nu e infecție, ce este? Unde e inflamație în corp?

Deci, avem în scenariul nostru un pacient cu două nevoi, una de natură afectivă, iar cealaltă de natură rațională. La cei mai mulți oameni, dintre cele două nevoi, cea emoțională va avea întâietate mai ales când disconfortul e totuna cu durerea peste un prag tolerabil. Pot prezice că nu-ți va păsa de nevoia intelectuală, oricâtă raționalitate îți atribui, odată ce disconfortul depășește pragul toleranței tale. Mai pot prezice că la majoritatea dintre noi, acea nevoie rațională nu va (prea) conta în actul medical atâta vreme cât primești tratamentul ce iți reduce disconfortul și readuce starea de bine fizic, implicit, emoțională. Dar asta e analiza din perspectiva pacientului. Să vedem și o analiză din direcția medicului curant.

Ce nevoi poate avea dumnealui (sau dumneaei) în relația cu tine, pacientul? Conform pregătirii medicale, ar trebui să descopere de la bun început cauza ca să-și stabilească un tratament eficient, dar, în același timp, are în fața sa, și nu e ușor emoțional, un pacient care experimentează suferința. Ca să identifice cauza, va avea nevoie de timp (programări la analize, revenire la consult și, apoi, tratament). E un proces mai îndelungat în care pacientul suferă.  Să răspundă nevoii afective urgente a lui de a-și ameliora suferința sau să-și satisfacă propria nevoie rațională (legată de actul medical), tot spre binele pacientului doar că nu imediat?

Pe de-o parte, e pacientul care cere tratament imediat, iar pe de alta, e cauza medicală pe care trebuie s-o stabilească drept responsabilă pentru simptomele pacientului.  Dacă ești ca mine, vei afirma că ambele contează într-o măsură echilibrată. Dar cum poate să le împace medicul curant? Asta, depinde de particularitățile contextului în care se desfășoară actul medical (sau relația terapeutică). Mi se pare important, poate și ție, să găsească o strategie de mijloc în care ambele nevoi să fie îndeplinite. Să fie atent la nevoia lui, derivată din actul medical, de a stabili o cauză, dar și la nevoia emoțională a pacientului. Provocarea e că timpul de acțiune diferă pentru fiecare. Aici e un compromis care depinde de toleranța pacientului. După mine, acesta e reperul prioritar: toleranța pacientului. Durerea (emoțională/fizică) nu e joacă de copii. Fiecare o resimte și o tolerează variabil. Și e profund perturbatoare în viața unui om. Mi se pare prețul plătit pentru capacitatea neurală a unei conștiințe de sine.

Dintr-o perspectivă morală, cred că atunci când un medic/terapeut nu tratează durerea mai înainte de orice, comite un act de desconsiderare. Tratează o ființă umană, posesoarea conștiinței de sine, ca fiind un vierme. La fel și acela care îngrijește alte animale, echipate la rândul lor, cu rudimentul conștiinței de sine. Prin neglijarea durerii, mi se pare că medicul/terapeutul comite un act sadic.

De aceea, actul medical/terapeutic e unul care presupune un proces decizional complex din partea medicilor și terapeuților. Iar acest proces solicită abilități cognitive superioare. Merită să fie bine recompensate social și material.