Mihaela (sau poate tu)

Să zicem că Mihaela (sau Mihai) are în cap următoarea idee, o idee tare ca piatra. „Trebuie să primesc dragostea şi afecţiunea anumitor persoane” (o credinţă iraţională). Îţi e familiară? Te doare capul de la ea, aşa-i? Probabil îţi e cunoscută. Toată lumea vrea să fie plăcută şi iubită. Dar multi oameni, asemeni Mihaelei, se păcălesc când vor să fie neapărat plăcuţi şi iubiţi de toţi aceia cu care vin în contact. Mihaela, care deţine această idee sculptată în piatră, e în stare să facă multe compromisuri ca să fie plăcută. Ce evită Mihaela? Posibilitatea respingerii şi/sau dezamăgirii altora cu care intră în contact.

E limpede o idee nerealistă asociata unei temeri nefiresti (nefireşti prin amplitudine, deşi are rădăcini arhaice-nevoia de a fi în grup).Ideile nerealiste (şi iraţionale), mai ales referitoare la relaţii şi experienţe psihologice, pot fi recunoscute după termeni precum: neapărat, mereu, întotdeauna, niciodată, ar trebui, trebuie, oricând, oriunde, indiferent, totul sau nimic, la general, universal-valabil, perfect, ideal, de fiecare dată, tot ceea ce contează, absolut, obligatoriu, necesitate, până-n pânzele albe, imposibil, orice e posibil (şi mai poţi adăuga).

Şi, totuşi, are o frecvenţă uluitoare. Spre ex, oameni (cu scaun la cap) ajung să creadă că odată ce şi-au găsit perechea, vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, iar persoana iubită îi va iubi până în măduva oaselor şi până la capătul timpului. Numai gândul despărţirii îi înspăimântă. Nu-şi imaginează cum ar putea trăi fără persoana iubită (pe care unii o idealizeaza). Sau dacă ar supravieţui, în mod cert, o altă relaţie nu va mai fi la fel de specială. Asemenea idei pot face o persoană anxioasă pe timpul relaţiei şi depresivă în cazul unei despărţiri.

E cazul, desigur, şi al Mihaelei, care, pentru a evita o posibilă separare sau respingere, face concesii repetate până când aproape că nu se mai recunoaşte (îşi amână sau reprimă în mod repetat dorinţele în favoarea celor ale partenerului). Treptat şi sigur, Mihaela se înstrăinează de ea însăşi, adică felul ei spontan de a simţi, gândi şi manifesta. Se simte inautentică. Aproape că nu se mai recunoaşte. Nu la un nivel declarativ, exterior şi social, ci în zona ei profundă şi intimă sau în esenţa ei, dacă-mi permiţi licenţa poetică. În această realitate se trezeşte când nu mai fuge în diverse activităţi şi stă mai multe clipe doar cu ea, în tăcere, fără distrageri şi distracţii.

E o trezire dureroasă, fiind în contact direct (nemascat!) cu adevărul emoţional. Nu-şi mai aparţine sieşi, ci aparţine altuia (sau altora). Nu se mai regăseşte în ceea ce face sau ceea ce face nu mai exprimă cine este sau cine aspiră să fie. Cineva spunea că atunci când te trezeşti dintr-o iluzie, simţi o durere de parcă ai fi pierdut un copil. Vestea bună e că trece mai repede decât crezi în acest moment (affective forecasting).Dacă ai norocul să mă întâlneşti, îţi promit că te vei întâlni cu iluzia/adevărul , ca să fac un calambur. Îţi pot facilita o întâlnire sinceră cu tine însăţi (sau mai multe, pentru ca am acces la un set de resurse din inconştientul colectiv; hihi!). Ce vei face mai departe, depinde de tine (un pic şi de noroc).

E o experienţă dureroasă cu note bizare. Identitatea de sine se construieşte prin ceea ce faci în mod repetat. Dar când sinele nu e acolo? Când o anume activitate, relaţie sau experienţă nu te mai reprezintă sau nu te mai regăseşti în ea, ce vei face? Fie te redefineşti ca să te potriveşti cu experienţa, fie îţi cauţi sau îţi creezi o ocupaţie ori un context de viaţă în care să te regăseşti, care să te reprezinte la un nivel profund, de esenţă (ca interese, valori, personalitate). Ambele scenarii presupun niţică prospectare şi verificare empirică. Abia, apoi, un angajament.