Să-ți povestesc o reverie ce am avut. Se făcea că sunt ditamai profesorul de la școala de doctori în psihologie. Stai că le-am încurcat. Se făcea că sunt preocupat cu acreditările psihologilor la Colegiu. (sunt complexat și visez la preamărire?). Primeam oameni la interviu, după ce aveam grijă ca aceștia să-și petreacă câteva ore pe holuri, iubindu-se cu pereții goi. (ai citit ”pe” în loc de ”cu”?)
La interviu, sub nefasta influență a Lunii Negre, chestionam (sau torturam) novicii cu întrebări deocheate (îndeosebi pe aceia proveniți din facultăți private). Vrei și exemple? Poftim câteva:
- La ce se referă legea numerelor mari?
- Ce reprezintă marginea de oroare, pardon, de eroare?
- Ce exemplu concret îmi poți oferi pentru regresia către medie?
- Care e diferența dintre euristica disponibilității și euristica reprezentativității?
- Ce sunt dovezile anecdotice?
- De câte tipuri e validitatea? Și de ce contează într-o cercetare experimentală?
- Ce este o eroare de tip II?
- Ce psiholog a primit premiul Nobel în psihologie? (întrebare-capcană)
- Ce reprezintă în metodologia cercetării litera ”N”?
- Dacă scorul tău la acest test se află în percentila 90, ce înseamnă asta?
- Cum se manifestă ”invidia de penis”?
- La ce sumă a ajuns, până în prezent, investiția în proiectul Catedrala Prostiei Neamului?
(Nefastă influență, ce zici? Nefastă, zic, nu nevastă!). Ca să treacă interviul, sunt necesare minim 5 răspunsuri corecte. Bine, mă pot descurca și mai bine, doar știi că apreciez psihologia americană (deși cercetarea lor e biasată cultural). Alternativa e următorul test care se dă la MIT la graduate school:
”Să ne imaginăm că e dimineața, ești la tine acasă și tocmai te-ai trezit. Mergi la baie și când te vezi în oglindă, descoperi că ți-a crescut un corn de inorog exact în mijlocul frunții. Ce faci?”
Cu psihologia academică (de la noi) exact acest tip de test poate fi trecut (… la grădiniță). Am înțeles. Urmează să-ți pui în încurcătură profesorii (sau micii dumnezei omniscienți?). Sigur, dacă îți vor permite întrebări. Am auzit că dau în prurit când primesc întrebări din partea studenților.
Cunoștințe elementare, zău așa. Ai răspuns corect? Măcar ai aflat răspunsurile? Minunat. Ești acreditat la școala de psihologie (care contează în viețile noastre de fiecare zi).
Oare câți psihologi ar mai ajunge ”acreditați”? Mai degrabă, îmi sufli tu, ”discreditați”. Exagerez, știu. Dar n-ar fi frumos? Oricum, până la o eventuală acreditare, n-ar mai fi picior de viitor debutant în psihologie care n-ar putea recita răspunsurile la mini-testul de mai sus.
Acei viitori psihologi stagiari, dar conștiincioși, s-ar pune pe studiat o disciplină care contează, cu care pot influența lumea (nu prin rezonanțe cosmice), deoarece realmente ar fi dobândit competențe (nu pe hârtie). Nimeni n-are nevoie de o disciplină stearpă (genul zlatian) sau romantică cu care să poți trece examenele de prin facultăți. Am auzit de psihologi/psihoterapeuți (unii cu o pregătire dumnezeiască), care n-ar ști să-și dreseze nici măcar câinele să meargă la pas, darămite să te învețe pe tine, omule, cum să trăiești mai bine sau cum să-ți educi copilul. E un pic caraghios, nu crezi?