la ce te poți aștepta când ajungi la cabinetul de psihoterapie

Observ cum lumea psihologiei importă diverse (foto)modele terapeutice. Chiar sus-semnatul cochetează cu unul (sau una?) numit ACT. Are o frumusețe ce mă impresionează prin ordine, simetrie și armonia generatoare de flexibilitate psihologică (sau copii?). E un model fecund cu rădăcini empirice. Te pomenești că sunt posedat de vreo Succubus.

Un model terapeutic, chiar probat empiric, a fost creat într-o cultură anume. Majoritatea lor provin din Anglia și State, lumi aflate la ani-lumină distanță de lumea noastră și unde investițiile în instruire și cercetare științifice sunt uriașe. Avem diferențe culturale pe care nimeni din cei care practică psihologie nu pare să le observe și să le evidențieze. Care sunt ele, dacă mă întrebi, habar nu am. Intuiesc totuși una legată de relația terapeutică și credința în bazaconii. În cultura noastră, am impresia că oamenii, beneficiari ai serviciilor de terapie, se încred în terapeut și așteaptă de la dânsul rețete și vrăjitorii. Probabil, de aceea, terapeuții orientați mistico-ezoteric și psihologii – șamani (și șarlatani?) au o așa mare căutare la public.

Îmi imaginez că cei mai de succes terapeuți autohtoni sunt aceia care povățuiesc pacientul și fac cu el vrăjitorii (de multe ori, chiar și hipnoza e aplicată ca o vrăjitorie, deoarece explicațiile sunt bazaconii), când nu-i ascultă cu sfințenie voroveala inutilă sau ne-constructivă, pe scurt, văicăreala. De multe ori, dialogul seamănă cu acela dintr-o scenă cotidiană cu prietenele la o ceașcă de cafea sau cu o scenă din platourile unor televiziuni cu oameni, invitați și moderatori, care halucinează în grup și se simt foarte bine cu stima de sine. Accentul e pus pe ventilare și, în rest, cum o vrea D-zeu sau vreo conștiință cosmică. Totul pare să fie bine aranjat pentru ei, acolo într-un plan superior.

Problema, pe care o văd (cu ochii minții), e responsabilitatea. Nici pacientul, nici terapeutul nu-și asumă contribuția la procesul terapeutic. Iar neasumarea vine, poate, din ne-știință, nu din rea-voință. Oamenii, practicienii și clienții lor, care ajung la terapie (și consiliere) par să nu priceapă că au de lucru împreună. Terapia, ședință după ședință, înseamnă să lucrezi psihologic și comportamental împreună și îndeaproape (dar nu prea aproape) cu terapeutul tău (preferabil să nu fie și acasă în pat). Nu seamănă cu relația medic-pacient dacă vrei muncă de calitate.

Presupune, ca orice lucru, eforturi sistematice într-o direcție aleasă. Iar asta se petrece având sub nas o strategie vizavi de problema examinată. Nu așa se cheamă dacă ajungi la terapie? ”În ce problemă te pot ajuta?”, întreabă de obicei sfinția sa, terapeutul. Avem problema, desfăcută pe masă sau supusă analizei, și, în termenii separației simbolice, clientul, beneficiarul sau pacientul (noțiunea din modelul medical care mie îmi displace). La acestea mai adăugăm, evident, terapeutul, în regim de vibrații înalte. Deci, avem problema și clientul, posesorul ei, dar și terapeutul, posesorul unor unelte psihologice, pe care-i așezăm într-un triunghi magic. Iar dacă privim dintr-un plan 3D ca să ne amuzăm, avem chiar o piramidă, probabil, piramida energetică din Bucegi. Ai înțeles că terapeutul meseriaș lucrează cu trei entități diferite. Iar aceia, fascinați și pătrunși de misterele psihismului, adaugă nițică statistică matematică, înțelegând, spre exemplu, o regresie către medie.