Cu ce incepe Seneca prima sa epistola catre dragul lui, Lucilius? Curgerea ineluctabila a timpului si apropierea mortii. Ca sa nu comentez eu (deocamdata), o sa-i dau cuvantul lui Seneca, care intr-o maniera eleganta si percutanta rosteste adevarul pentru cine are urechi sa auda si “muschi” sa faca intocmai. (“adevarul se rosteste in cuvinte simple”, dupa cum ne aminteste Euripide, un grec care a trait cu patru secole mai inainte, citat la moment dat de Seneca):
“[…] cere-ti dreptul asupra ta, iar timpul care pana acum ti-era luat sau rapit sau paraduit, aduna-l si pastreaza-l… unele franturi de timp ne sunt luate, altele se duc, altele se pierd. Cel mai rusinos este sa pierzi timpul din nebagare de seama. Iar daca te gandesti bine: mare parte din viata noastra se scurge facand rau; cea mai mare parte nefacand nimic; toata viata facand altceva decat ar trebui.
Imi poti arata pe cineva care sa puna un pret pe timpul sau, care sa-si socoteasca durata zilei, care sa inteleaga ca moare in fiecare zi? Tocmai intr-asta gresim: privim moarte dinaintea noastra, numai ca mare parte din ea este in spatele nostru. Moartea are in puterea ei viata care tocmai a trecut…”
Si urmeaza incurajarea oferita ca el, Lucilius, sa actioneze responsabil pentru timpul cheltuit si nu doar, pentru bunurile materiale vazute ca moneda de schimb:
“… cuprinde pe deplin fiecare ceas; vei fi mai putin la cheremul viitorului daca te vei instapani pe prezent. De la o clipa la alta, viata se trece.
Nimic nu ne apartine Lucilius, doar timpul este al nostru; firea ne-a dat in stapanire acest unic bun, nestatornic si alunecos, de care ne poate lipsi oricine voieste. Oamenii sunt atat de nesabuiti incat primesc sa le fie puse la plata bunuri de nimic, fara nicio valoare, si care, oricum, pot fi inlocuite, dar nimeni nu se gandeste ca ar trebuie sa fie dator pentru timpul primit, cu toate ca este singurul lucru pe care nici macar un om plin de recunostinta nu l-ar putea da indarat.” (Epistole catre Lucilius, cartea I)
Ce poate fi mai limpede? Daca viata ta a capatat sens(uri), timpul a devenit o resursa valoroasa. Nu doar timpul tau, ci si timpul altora, fiind mai inclinat sa-l respecti (cum ar fi sa ajungi la timp la o intalnire) sau, macar, sa te straduiesti. Esti intr-o situatie in care percepi curgerea timpului ca o cheltuiala asumata, ca pe o datorie morala (aproape) de a-l cheltui cu rost. In termeni concreti, sa zicem ca ai la dispozitie zece minute, asteptand pe cineva (care se straduieste sa ajunga la timp!), ce faci cu acest calup temporal? Pe ce anume iti propui sa-l cheltui? Ah, nu-i nevoie fiindcă ai la îndemână hoțul de timp – istețofonul…
Mai mult, clipele care trec, franturile de timp, cum le invoca Seneca, pot capata o calitate, pe care eu as numi-o “spirituala”. Cred ca poti trai aproape orice experienta ca fiind de o qualia unica, cum ar fi culoarea verde care e verdele din acel moment al firelor de iarba sau al culorii de semafor. Poti deveni una cu prezentul, deoarece atentia ta este focalizata in experienta ce se deruleaza in prezent, cum ar fi in verdele ce se intinde fermecător clipa de clipa in fata ochilor.
Tu stii deja, ai retinut intr-un ungher al mintii cum ca niciun fragment din clipa nu se mai intoarce vreodata si nici nu vei mai intalni unele identice cu acesta care tocmai se petrece prin tine chiar acum (acolo unde esti). Iar la capatul (nu stii unde este!) acestor clipe se afla moartea, desi umbra ei este cu tine acum. Simti fiorul? Simti cum parca renasti?