Imi amintesc de o clienta care traia pe viu ceea ce o alta persoana povestea. Experientele povestite de altii aveau pentru ea un puternic ecou emotional. Era empatica. Atat de empatica incat se contamina cu experienta emotionala, de obicei negativa, descrisa de colegi si rude. Contaminarea emotionala se manifesta adesea somatic, iar ea era constienta de diferitele senzatii dubioase – nu stia cum sa le interpreteze si reactiona vizavi de ele cu teama. Combinatie de empatie inalta cu constientizare corporala excesiva devenise o problema psihologica.
Empatia are o fateta intunecata despre care rareori aud cateceva. Parintii vor copii mai empatici, studentii cauta profesori empatici, pacientii vor medici empatici, iar formatorii in psihoterapie fac din empatie icoana profesiei si nici nu mai amintesc de partenerii de cuplu. E bine sa fii empatic(a)? Nu mereu, nu cu oricine, nu oricand si nu in orice masura.
O persoana empatica (nu neaparat foarte) poate ajunge realmente in stare de disconfort psihologic si somatic. De obicei, ne retragem cand simtim ca preluam emotiile negative ale altora. Dar daca suntem constienti de experiență si afirmativi (stil asertiv în comunicare), atunci putem pune stop unei conversatii sau relatii toxice emotional. Nu ne dorim vibratiile negative si chiar declaram ca o persoana emana energii negative. E felul unora (fara alfabetizare psihologica) de a descrie emotiile manifestate si raspunsurile automate vizavi de aceste emotii.
E suficient sa stai intr-o camera cu cineva cumplit de posomorat ca sa te contaminezi cu dispozitia sa. Dar sa ne intelegem. Cineva-ul nu emana energii negative sau nu radiaza dinlauntrul lui vibratii malefice. Te contaminezi emotional-ceea ce se cheama, conform abecedarului psihologic, contagiune afectiva. De ce apare? Fiind animale sociale, suntem priceputi la imitatie, iar cand stabilim contacte sociale ne imitam automat unii pe altii (monkey see, monkey do!). Intr-un fel, daca noi doi comunicam face-to-face, creierul meu (si al tau) te simuleaza pe tine, iar o parte din mine devine TU si invers. Imitatia se intampla natural si, de obicei, dincolo de intentiile constiente. Oamenii sunt capabili natural sa se imite reciproc si sa-si sincronizeze fara eforturi miscarile, postura, expresia si vocea. Iar asta se petrece in mai putin de o jumatate de secunda. Sigur, aceasta sincronizare in comunicare depinde (printre altele) de gradul de empatie manifestat de cei doi interlocutori. Iar cand unul dintre ei face eforturi artificiale de oglindire, devine caraghios, iar noi numim asta, paradoxal, maimutareala! (hint pentru psihologi: oglindirea fidela a pacientului e perceputa de catre acesta drept lipsa de profesionalism (empirically validated))
Daca esti medic sau asistenta vei intra zilnic in contact cu oameni care manifesta emotii negative. Pacientii, din cate stiu eu, nu vin sa-ti povesteasca cat de minunat s-au simtit sau ce lucruri frumoase se petrec in vietile lor. Nici pacientii de la cabinetele psihologice. Problemele, dispozitia negativa si suferinta sunt moneda de schimb intre pacienti si doctori. Acest flux de negativism e o provocare. Daca esti o persoana foarte empatica, experimentand la intensitate maxima suferinta altuia, risti sa fii coplesita si nu mai poti ajuta pacientul. Pe de alta parte, daca creezi un ecran protectiv anti-suferinta intre tine si pacient, vei fi perceputa drept rece si indisponibila afectiv. Nu de putine ori, un empatic ridica acest ecran, tocmai pentru a se proteja de emotionalitatea altcuiva pe care o resimte intens in interiorul sau, dar nu are abilitatea de a o gestiona. Ea va parea in ochii persoanei care-si manifesta emotiile drept egoista.
Exista in creier doua trasee pentru contagiunea emotionala. In timp ce traseul cortical pastreaza o distinctie clara intre tine, persoana empatica, si un altul, cu care empatizezi, traseul subcortical (arhaic) nu face distinctia. Prin intermediul celui cortical, ne pastram flexibilitatea mentala si contagiunea emotionala e evitata, adica poti empatiza si pastra totodata o delimitare neta intre identitatea ta si cea a persoanei cu care empatizezi. Nu toti sunt priceputi la aceasta smecherie – sa mentina un echilibru optim intre capatul contagiune maxima (sa fii coplesita de emotiile cuiva) si capatul detasare emotionala incat nu mai simti emotia altuia. In general, acei oameni cu un bun autocontrol emotional (functie executiva in lobii frontali) reusesc sa pastreze acest echilibru. Niveluri optime de excitatie (emotionala) si abilitatea de a face delimitarea clara ego/alter-ego implica regiunile prefrontale si inferior parietale. Ambele regiuni se maturizeaza tarziu – spre postadolescenta, iar asta e unul din motivele pentru care copiii si adolescentii au dificultati frecvente in raspunsurile empatice. Sigur, la fel si unii adulti.
Sa poti intra in pielea altui om, intelegand astfel experienta sa interioara, ca apoi sa reintri in propria piele, fara a fi contaminata afectiv, depinde de maturitatea la nivelul abilitatilor executive de autocontrol si suplete cognitiva (te decentrezi din sine si te ancorezi in altul). Multitudinea programelor de empatie (si EQ) sufera, banuiesc eu, la exercitiul acestei abilitati. In general, oamenii sunt empatici in masuri variabile. Inclin sa cred ca nu de lipsa empatiei sau insuficienta empatie suferim, incat sa ne antrenam pentru cresterea ei, ci de (auto)reglajul raspunsului empatic ne-am putea ingriji. Nimeni nu cred ca vrea sa plece acasa cu emotiile negative ale altora. Sunt suficiente ale ei. Dar nici nu vrea, nu-i asa, sa para insensibila si preocupata doar de sine. Iar aici mi se pare ca avem de lucru.