Emoția COVID-19

Am ieșit afară și îmi place. Mi-am propus să ies și mâine o tură, două pe aleile și străzile din jurul blocului. Bineînțeles că am bifat în declarație, ca oricare cetățean responsabil, cerculețul cu activitate fizică individuală. Și da, cumințel, am deschis ușa blocului cu cotul, nu mi-am atins fața (cred) și la întoarcere m-am spălat pe mâini cu săpun.

Șuieră vântul parcă mai cu putere în liniștea stranie pentru o zi de vineri în capitală. Aerul e mult mai respirabil, iar strada pustie. N-am văzut de când mă știu în acest oraș (revoltător de prost administrat!) atât de puțini oameni și atât de multe mașini trase pe dreapta. În mers fiind și privind stânga-dreapta, îmi imaginam spaima oamenilor adăpostiți prin case ca într-un război. Se tem, firește, de un inamic invizibil. Nimeni nu-l poate vedea și te poți trezi că-l găzduiești. Bine, nu că-l vezi, ci după simptome. Scapi? Îți dă testare la imunitate. Treci testul?, n-ai cum să nu te întrebi. Mai precaut e să-l ocolești de la bun început. Dar…

Această teroare aduce un lucru bun. Urmăresc adesea aplicația Airly. Zilnic calitatea aerului e bună, deși câteodată citesc date înfiorătoare. S-a întâmplat recent. De la arderi ilegale de gunoaie și deșeuri. De la ce altceva, că doar traficul e aproape de zero. Până dau gardienii galaxiei (de la Mediu) de aceste ”arderi”, ne prinde virusachele și nu mai știi de ce dai ortu popii. De boală simpatic de letală sau praf ultrafin, de calitate? Am înțeles că cele două se combină periculos la nivelul plămânilor.

Să mai și descopere cine sunt făptașii și să-i închidă? Mă tem că e un vis umed. La fel și cu controlul pe răspândirea teroriștilor invizibili. Nici nu știu dacă e nimerit să-i numesc ”teroriști”. După manual, virusurile sunt la granița ființă-neființă. Sunt exact cratima dintre cele două cuvinte, nici creatură ca bacteria, nici non-creatură ca praful. Au fost numite ”entități biologice”. Deci nefiind vietăți, nu pot teroriza. Mai degrabă gândul că ne putem infecta ne terorizează.

Privind pe saitul Hotnews la graficul și statistica epidemiei, gândesc că autoritățile au pierdut controlul pe infecție. Nu mai ține de focare, ci de tot mai multe cazuri izolate. Adică oamenii, deși n-au contact direct cu persoane deja infectate, se pot contamina din alte surse (locuri sau obiecte contaminate). Iar de la prima ordonanță militară creșterea e abruptă și, similar, de la a doua. Crește numărul de cazuri de la o zi la alta. Nu pot spera decât la o imunizare de turmă cu cât mai puține pierderi de vieți. Oricum este ceea ce se va întâmpla treptat în timp. La ce altceva să mă aștept într-o țară cu o sănătate publică subdezvoltată și chiar degradată? Mă sperie mai tare să nimeresc pe un pat din spital (improvizat, eventual) decât boala și, eventual, moartea, un fel de sinonim la ”eliberare”.

Turma e salvarea, te anunț ca un profet isteric. Doamne ajută ca românu să aibă imunitate tare și să-l dovedească pe virusache. Uite, fac și rugăciunea aceea, anti-virală, cu copyright de la biserica ortodoxă română. Am citit pe undeva că în Italia rata mortalității a ajuns la 10%. Și e o țară cu mulți credincioși, dar nu-i pasă nici zeului, nici virusului. Tot oamenilor le pasă.

Sper că nu stai pe margine, în fotoliu, și critici măsurile autorităților ținând isonul unor jurnaliști care trăiesc euforic de câteva săptămâni. Zău, nu poți crede că oamenii și politicienii nu se străduiesc (politicianul e o subspecie a speciei homo sapiens). Doar cine stă pe margine poate face bici dintr-un mare rahat. Nu-i cazul tău (cititorii mei au suficiente puncte la IQ), dar ce-i mai simplu decât datul din clanță din șezut comod în canapea. Mai ales, dacă te afli la tv, la emisiuni de isterie colectivă. Criticismele ostile să fie amânate după ce trece criza.

Mai constructiv, dacă ai chef de acțiuni prosociale, e să oferi un sprijin oriunde poți. Și ca să nu-ți cânte sticleții-n cap de la distanța socială, mai sănătos e să păstrezi doar distanță fizică. Citisem de curând în articolul unui psiholog mai deștept ca mine despre această distincție: distanță fizică, nu socială. Știm bine, oamenii au nevoi profunde de contact social. Chiar și introvertiții printre care mă număr. De aceea, mai potrivit e să faci un videocall decât un apel audio. Te conectezi, astfel, mai profund și cu cei dragi, nu doar cu colegi de serviciu. Altfel, stai în casă de nu vrei s-ajungi pe masă (cu plimbări în jurul casei sau prin casă, dar nu ca strigoi).

Uite acuma realizez ce diferență face o vilă așezată pe un teren de niscaiva hectare, de te poți plimba nu doar pe jos, ci și călare. Cei mai mulți stau înghesuiți prin blocuri, eventual claie peste grămadă, în timp ce alții, mai puțini, se relaxează artistic prin grădinile, pădurile și viloaiele lor întinse pe zeci de hectare. Prin contrast cu relaxarea clasei de privilegiați, mulți concetățeni trăiesc în stres. Se tem că rămân fără serviciu sau venituri, lucrând în privat, alții trăiesc frumos cu pensii speciale sau pe salarii babane de la tătucu Stat. Nici nu credeam că viața e justă și frumoasă! Cu astfel de așteptări nu putem trăi decât în frustrări și nemulțumiri.

Nu prea știm ce ne așteaptă. Cine se ia după televizor intră la bucluc (sau balamuc?). Incertitudinea alături de spectrul morții îți pot mânca ficații. Exact acum e prilejul unui exercițiu optimist (nu înseamnă fantezist). Un clișeu, desigur, dar încearcă să vezi partea plină a paharului. Primul pas e să te extragi din fața teveului și să citești mai rar știrile din online. Al doilea e contra-intuitiv, dar cu insistență, poți descoperi trei lucruri pozitive în situația ta personală. Nu uita să le notezi că verba volant scripta manent. Închei cu câteva rânduri de la Epictet (unul dintre mentorii mei) la care poți medita:

”Nu fenomenele naturii chinuesc pe oameni, ci părerile oamenilor despre dânsele. Aşa, bunăoară, moartea n-are nimic de temut, cum găseşte şi Socrate. Dar părerea noastră, arătând-o îngrozitoare o face într-adevăr îngrozitoare. De aceea, la orice piedică, durere sau nenorocire, tu nu da vina pe altul decât pe tine, adică pe părerea ta. Căci prostul la toate dă vina pe alții; cel ce începe a se lumina dă vina pe sine; iar înțeleptul nici pe altul, nici pe sine.”.

Epictet, Manualul și Fragmente, 2002, editura Saeculum Vizual