Cancerul poate fi tratat cu bicarbonat de sodiu.
Medicamentul homeopatic stimulează tendinţa naturală de vindecare a organismului.
Pedeapsa capitală reduce criminalitatea.
Sunt aceste afirmatii legitime ? Multe argumente includ astfel de afirmaţii. Înaine de a le crede sau nu, vom căuta dovezi. Ce fel de dovezi sunt aduse în sprijinul lor? E doar o opinie sau e o idee în care interlocutorul meu vrea să cred sau vrea să mă convingă? Opiniile sunt la îndemâna oricui şi nu merită o atenţie specială decât dacă avem o miză în joc. Dacă sunt concluzii, vom avea nevoie de temeiuri şi dovezi, iar asta merită o atenţie specială, deoarece noi, oamenii, luăm decizii zilnic, în baza a ceea ce credem.
Până la urmă, de ce ar trebui să crezi ceea ce afirmă o altă persoană? Doar pentru că persoana X a zis cutare lucru? Îţi aminteşti de părinţi? Ei sunt o autoritate pentru copiii lor. Trebuie crezuţi şi adesea copiii creditează părinţii, deoarece o astfel de strategie mentală s-a dovedit avantajoasă pentru supravieţuirea lor. Dacă părintele îţi interzice să te joci lângă acel ochi de apă, e pentru că un crocodil ar putea sta la pândă. Iar tu, de obicei, asculţi părintele(pănă la o vârstă). În vremurile noastre, îţi interzice să te joci în stradă sau prin locuri intens circulate. O bicicletă te poate lua pe ghidon. Preventiv, te joci într-un ţarc, tocmai de aceea, există locuri de joacă prin parcuri. Nu tu, sper că mă înţelegi. Sau tu, dar la timpul trecut.
Însă, nu eşti departe de mintea unui copil, dacă vei crede o autoritate, doar pentru că ea afirmă cutare lucru. Un adult matur cognitiv va solicita dovezi, iar un alt adult matur cognitiv le va oferi, daca are sau recunoaste ca nu are. Iar “afirmatiile extraordinare ne cer dovezi extraordinare” ne aminteste Carl Sagan (un promotor al educatiei si atitudinii stiintifice), ulterior filosofului empirist David Hume (“taticul scepticilor” din secol 17).
Pentru că e aproape imposibil să stabilim adevărul sau falsitatea la modul absolut, ne vom orienta atenţia nu către ceea ce e adevărat, ci spre ceea ce e de încredere. Nu ne întrebăm dacă e sau nu adevărat, deşi nu strică, ci e mai util să ne întrebăm dacă ne putem încrede în acele dovezi. Cu cât vom avea mai multe dovezi cantitative şi calitative în sprijinul unei afirmaţii, cu atât putem crede mai abitir în ea. Mai mult, putem considera afirmaţia ca fiind un fapt cu cât dovezile sunt din surse diferite şi calitative. De exemplu, enuntul „orientarea homosexuală are o bază biologică” este un fapt sau e o credinţă? Diferenţa majoră dintre declaraţii care sunt opinii şi cele care descriu fapte constă în prezentarea dovezilor relevante. Cu cât avem mai multe dovezi care sprijină o credinţă, cu atât ea devine mai faptică (mai reală). Dar depinde de dovezi şi nu orice fel de dovezi.
Cum putem afla ceea ce să credem? Punem întrebări. Gândirea profundă înseamnă formularea de întrebări versus o gândire superficială care presupune răspunsuri sau asimilarea de idei fără examinarea lor – acţiunea simbolică a celei din planul supravieţuirii la vârste mici, când deschizi guriţa ca să primeşti păpica de la părinţi. Eşti pe cale de a deveni un gânditor serios (un gânditor critic) dacă îţi dezvolţi obiceiul de formula aceste întrebări când dai nas în nas cu o afirmaţie… şi la mijloc nu e vreun interes erotic.
Care e dovada ta? Unde sunt dovezile? Eşti sigur că e adevărat? De unde stii asta? De ce crezi asta? O poţi dovedi? Pe ce anume te bazezi?