de ce merg oamenii la psiholog

În medie, 30 – 40 la sută din comunicarea umană e dedicată dezvăluirii emoțiilor, dorințelor, gândurilor și intențiilor personale. Ce fel de informații crezi că postează oamenii (ca tine și ca mine) pe rețelele de socializare? Despre ei, bineînțeles, în jur de 80 la sută. Da, da, sunt unii care măsoară astfel de lucruri (cf. unor studii, vezi sursa). Ce locuri au mai vizitat, cu cine au mai petrecut, manifestări ale copiilor lor sau animalelor de companie, pe la ce fel de evenimente au fost sau poze și gânduri cu anvergura personalității lor frizând pe alocuri narcisismul. În funcție de inspirație (și muze), unii postează părelnicii, citate ale altora sau vorbe de duh. Nu vrea să crezi că judec asemenea manifestări drept rele. Ele devin nocive când substituie tot mai mult relațiile de calitate cu prieteni în carne și oase sau când starea de bine subiectiv descrește prin comparațiile sociale (automate) declanșate de profilul cărții fețelor – un mijloc la îndemână pentru lauda de sine și egocentrism cu numele eufemistic de ”socializare”. Nu sunt părelnic în mod gratuit. O serie de studii, de care nu vreau să amintesc azi, sprijină părelnicia mea .

Când dezvălui informații despre experiențele tale personale te simți recompensată intrinsec. În alte cuvinte, simți plăcere ca atunci când poftești la o ciocolată (sau țigară, ferească sfântu!) și te mobilizezi s-o obții. (de ex, mai faci o cincizeci de genuflexiuni).

Nu, nu pentru că ești validată, lăudată sau acceptată în ceea ce declari. Recompensa nu are legătură cu interlocutorul (hai, poate un pic). Plăcerea anticipării recompensei e generată în creierul tău (în nucleus accumbens și VTA) când tu dezvălui informații despre experiențele tale. Într-adevăr, are legătură cu sistemul dopaminergic care devine foarte activ când tu… vorbești despre tine. Așadar, spui ceva despre experiența ta și PUF! o injecție cu dopamină resimțită ca plăcere. Să ne înțelegem. Nu te urci pe pereți. De aceea, ai mari șanse să capeți o apetență soră cu dependența de facebook. Poți cu ușurință posta câteceva despre tine. Iar, jurnalul e terapeutic când nu ai un prieten empatic (rara avis!). Se vede, Seramis, că te ramolești! Nu mai e la modă. ”Prietenii” sunt astăzi la un clic distanță.

Așadar, când psihologul/psihologa te ascultă cu atenția trează  (nu te întrerupe și nici nu te judecă), ție îți face plăcere să dezvălui lucruri intime despre tine. Dacă așa se întâmplă, te simți recompensată. Și pentru că nu ești conștientă de neurochimia din căpșor, vei crede că are legătură cu psihologa (pe undeva are) pe care începi să o simpatizezi. Prin urmare, șansele ca să te reîntorci sunt mai mari decât dacă ai fi simțit dezgust în mod intrinsec. Totuși te avertizez că sentimentul de plăcere din vizitele la psiholog nu e totuna cu echilibrarea emoțională sau cu luarea unor decizii care să-ți așeze viața pe o direcție valoroasă pentru tine.

Dar să ne gândim și la cupluri. E plăcut să fii ascultat(ă)? Desigur. În mod intrinsec simțiți plăcere când vă împărtășiți din experiențele personale și vă ascultați cu atenția trează, nu mimând ascultarea. Ba chiar, dar mai ales, când vă disputați punctele de vedere vizavi de ceea ce serviți la cină, cine aspiră casa sau unde să mergeți la sfârșit de săptămână.  De obicei, partenerii care sunt buni prieteni reușeșc o așa perfomanță. Sau invers? Reușesc să se asculte, deoarece sunt buni prieteni sau sunt buni prieteni și, de aceea, reușesc să se asculte? Iată că m-am pricopsit cu o migrenă, pardon, cu o dilemă.

 


Tamir, D. I., & Mitchell, J. P. (2012). Disclosing information about the self is intrinsically rewarding. Proceedings of the National Academy of Sciences,109(21), 8038-8043.