Povestea cu Moș Crăciun e o fantezie mincinoasă și o manevră parentală. Ascunde faptul că părintele aduce cadouri copiilor. Ce poate fi periculos pentru copii în acest simplu fapt?! Exact, nimic. Însă, părintele preferă să mintă și să lase copilul să creadă într-o minciună. Nu cumva așa începe serialul cu minciunele? Exact așa, deoarece părintele apelează la minciunele ca să-și controleze plodul. Nu știe altfel, deoarece, la rândul lui, a fost manipulat (și, uneori, continuă să fie) de părinți, educatori, profesori, șefi.
Confruntat cu propria nesinceritate, părintele vine cu raționalizări comice. ”Nu-i pot strica copilăria” e una dintre cele mai caraghioase. De parcă adevărul e incompatibil cu copilăria. Chiar este și să vezi cum, în percepția părintelui, desigur.
Copilăria nu poate coexista cu adevărul în mințile celor mai mulți părinți. Naivitatea e totuna cu copilăria. La fel cu egoismul și intoleranța la frustrare și dorințele și așteptările nerealiste. Dar, dacă așa este, atunci cum poate crește puiul de om dacă nu e expus sistematic la realitate și adevăr?
Sărăcesc acești părinți copilăria de realitate și adevăr, sinceritate și transparență? Nu cumva o golesc de conținut și lasă forme fără fond pe care le vor umple cu cadouri extravagante? De parcă țin morțiș să crească oameni cu o viață emoțională superficială, pe care să-i învețe șantajul și manipularea, victimizarea și drama.
Copilul trebuie ferit de adevăr ca să nu sufere, își imaginează ei, favorizând din ignoranță așteptări nerealiste și fantezii, neîncredere și minciuni. Dacă moare cățelul, părintele scornește o poveste despre cum cățelul nu a murit, de fapt, ci trăiește într-o altă lume, o lume a cățeilor. Domnul Cățel, fiind un angajat model, avea în lumea cățeilor o ședință de lucru deosebit de importantă și a trebuit să plece.
Povestea cu viața de apoi e servită și în cazul nefericitului eveniment al decesului cuiva din familie. Despre moarte, vai, nu trebuie să pomenim! Oamenii nu mor decât fizic. Spiritul lor se înalță într-o lume mai bună unde se va întâlni nu doar cu bunica și bunicul, ci și cu domnul Cățel de mai devreme.
Copiii sunt feriți de experiența morții în loc să fie căliți prin ea că doar e parte din viață. A, nu, Doamne ferește! Copilul nu poate înțelege asta. Poate tu, dragă părinte, nu înțelegi, ceea ce oricum e de neînțeles. Ci de acceptat. Dar nu-i adevărat, popii ne învață că moartea e doar o poartă prin care trecem dincolo, într-o altă lume. Sigur că bunica trăiește, ca și domnul Cățel, dar nu în formă fizică, ci spirituală. Iar spiritul e un fel de fum. Exact, fum în ochi!
Însă până la moarte, multe alte experiențe sunt ascunse celor mici. Dacă mami se desparte de tati, urmează minciunele și, după caz, demonizări. Cei doi părinți sunt cuprinși de neliniștea lui ”Cum să-i spunem?”. Adevărul curat lacrimă, dragi părinți, îi încurajez eu dintr-un sadism de neînțeles. Dar ce știu eu, că doar n-am copii.
Cum mai exact exprimi adevărul? Te străduiești să-l faci cât mai specific ca să poate pricepe câteceva și puiul de om. Acesta e pasul unu. În pasul doi, afirmi, din nou, cât mai specific ce urmează să se întâmple cu voi. Descrieți cum arată noul aranjament. Așa faci un bun management al așteptărilor cu scop preventiv. Să previi o eventuală teamă ori nesiguranță. E un comportament valabil și la adulți. Păi, nu există și în interiorul lor un copil? Nu așa te învață psihologia falsă? Apoi, te invită la cabinet ca să-ți vindeci copilul interior.
Cu orice ocazie încurajez părinții la sinceritate față de copii. Sigur, și față de ei înșiși. Poate fi un act de mare curaj. Uneori, mai repede intri în curtea unui tigru de la zoo. Doare, știu, dar durerea e parte din viața emoțională în relație cu evenimente și situații dificile sau tragice. Nu văd niciun beneficiu ca adevărul să fie interzis copiilor. Pentru că nu e niciunul. Beneficiul e doar al părinților. Din inerție nu-și mai bat capul și gura ca să exprime un fapt banal. Din inerție apelează la minciuni mari și mici ca să-și controleze plodul, cu așteptarea de a face după cum vor ei. E clasică formula ”Dacă nu ești cuminte, nu mai vine moșul”.
Manipularea ține loc de disciplină. La fel și așa-zisa iubire necondiționată, un fel de poezie cu rimă albă promovată de psihologi romantici, adică aceia care își închipuie că omul e un animal doar până la cap. De aici încolo, suferim de noblețe, alături de rațiune, divină (și extraterestră). Pe baza acestei preconcepții, induc părinților greaua povară a vinovăției. Cum că nu-și iubesc progeniturile suficient din moment ce le mai scapă câte o scatoalcă și ceva răsteală. Așa ajung unii părinți să se poarte cu puii lor de parcă-s făcuți din porțelan. Nici nu mai strigă la ei că crapă și se poartă cu mănuși de catifea ca să nu-i traumatizeze.
Dacă un adevăr duce la durere emoțională, atunci sănătos este ca durerea să fie trăită până la capăt. Părintele își asistă puiul în acest proces. Nu cenzurează, nu neagă, nu critică și nu se grăbește (exemple: nu mai plânge că ești mare/băiat, nu te mai smiorcăi că m-am săturat, nu te teme, nu doare că nu s-a întâmplat nimic). În schimb, pune întrebări și îi lasă spațiu să se exprime verbal despre experiența sa.
Puiul de om crește psihologic când simte ceea ce este de simțit în relație cu diverse evenimente ori aspecte… din realitate. Nu doar din fantezie. Învață, astfel, să distingă între cele două lumi, fantezie și realitate. După ce învață să distingă, mai învață să prefere realitatea și adevărul și nu ficțiunea și minciuna. E un proces de instruire ce-l ajută să urce la nivelul următor, deasupra gândirii magice și superstițioase. Și-l mai învață ceva fundamental. Să aibă încredere. Încrederea crește pe bază de sinceritate și adevăr. Devine absurd să-i ceri încredere după ce-i servești minciunele gogonate.
Poți învăța copilul despre povestea cu moșul simultan cu exprimarea sinceră. Tu, părintele, aduci cadouri și îți place să-i faci o surpriză. De aceea, când se va trezi, va descoperi sub brad cadouri. De la tine, nu de la o nălucă înfășată în roșu și cu barbă albă.