cu cine te insotești ca sa-ti spun cine esti?

Reiau in acest text o teorie (cu rang de dogmă) de care multi parinti si educatori, dar și psihologi, sunt atașați. Teoria e că parintii influentează personalitatea copiilor. Pot fi redundant (si neinteresant), dar inclin sa cred ca cititorii mai noi ar fi curiosi vizavi de aceasta teorie psihologica controversată.

Personalitatea e un set de gânduri, de reacții emoționale și comportamentale care tinde să fie stabil de-a lungul timpului și în contexte variate. (pls, keep it in your mind)

Copiii din toată lumea invata cum să se comporte de la prietenii lor. Parintele stie bine asta cand spune plodului că se ia după ”-escu”. In termenii psihologiei dezvoltarii, atentia lor către cei egali sau camarazi incepe după primul an de viață, când copiii incep să-i imite pe ceilalți, să zâmbească si să faca vocalize și alte semnale sociale adresate lor. Copiii de toate varstele invata să se comporte de la prieteni, pentru că primesc recompense sociale de la ei, iar dacă se comportă inadecvat primesc sancțiuni sociale. Cei care apartin aceluiași grup tind să aibe rezultate similare la scoală și detin motivatii similare (teoria invatarii sociale).

Copiii si adolescentii isi compară atuurile și slăbiciunile intre ei. Ceea ce afectează dezvoltarea identitatii fiecăruia. Adolescentii formează prietenii cu aceia care detin valori și conceptii despre lume similare cu ale lor. In pofida unor mari diferențe in experientele adolescentilor din lumea larga, toti folosesc apelative precum: tocilari, drogați, singuratici si altele mai vulgare, pe care uit să le mentionez. Oamenii de prin toată lumea vorbesc despre unii copii ca ”provenind dintr-o familie bună” sau că ”i-a stricat anturajul”. Sunt două clișee care ne arată importanta, atribuită in folclorul psihologic atat parintilor cat si egalilor (camarazilor), in modelarea individului.

O cercetătoare independentă, Judith R. Harris (1995)[i], a avut ”impertinenta” de a sugera că, dincolo de decizia de a locui undeva și la ce scoala sa mearga, parintii contribuie cu surprinzator de putin la dezvoltarea social-psihologică a copiilor. După o riguroasă analiză a unui volum urias de studii, babeta desucheata a conchis că ”parintii nu au efecte pe termen lung asupra personalitatii copiilor”. Odată ce controlezi variabila gene comune, frații crescuți in aceiași casă nu sunt mai similari decât doi copii străini luați aleator de pe stradă. De asemenea, studiile pe gemeni arată că creșterea cu aceiași părinți are o mică influență asupra personalității. Sau odată ce eliminăm similitudinile datorate genelor, două persoane care au crescut in aceiași familie (și casă) nu seamănă mai mult la personalitate și inteligență decât două persoane luate la intamplare de pe stradă. Per ansamblu, un copil adoptat crescut de o familie suportivă nu este mai prietenos decât unul crescut de niște mistreți neprietenoși, pardon, de părinți morocănoși, iar unul crescut de niște părinți care iubesc cartile (precum pisica șoarecele) nu e mai isteț decât unui crescut cu părinți iubitori de telenovele și amatori de grătare la pădure.

Băbăciunea septuagenară Judith Harris crede că egalii au cea mai cu greutate influenta in privinta socializarii. Dumneaei elaborează o teorie a socializarii in grup, prin care ne arată cum copiii invată două seturi de comportamente, unul pentru acasă, celălalt pentru afară. Comportamentele și atitudinile pe care copiii le invata acasă cu parinții in perioada timpurie a vietii, nu sunt utile in contextele sociale de afară. (Văleu! Intelegi de ce devine aproape absurd să faci terapie cautand cauzele pentru problemele de azi ale unui adult in relațiile cu părinții? Poate tu intelegi, dar multi refuza.). Dacă ne incredem in teoria lui Judith Harris, doar acele comportamente invatate afară din casă au efecte de termen lung asupra personalității adultului.

Dacă nu ne incredem (și ar fi de dorit, pentru că, altfel, toate psihoterapiile care cauta cauzele ”psihice” prin relatiile cu parintii ajung inutile, adică la pubelă!), ne ramane sa intelegem contextul egalilor și cel al familiei ca fiind complementare in modelarea personalitatii. B. Bradford Brown și colegii (1993)[ii] au sustinut că influenta parintilor poate fi directa sau indirecta (poți citi articolul). Ei nu doar contribuie la comportamente specifice adolescentine (utilizarea unor droguri sau rezultate școlare), ba chiar afectează dezvoltarea socială indirect prin influenta alegerilor pe care adolescentul le face vizavi de grupurile in care intra. Și ce are de-a face cu personalitatea, te poți întreba. E evident că un parinte poate influenta decizia adolescentului, dacă ține morțiș, nu de putin ori spre turbarea acestuia. Dar, nu-i așa, că personalitatea nu e totuna cu alegerile acestuia in anumite circumstanțe (cum ar fi liceul sau facultatea)? Bineinteles că nu. Mulți oameni, chiar și experți (cf. unui studiu recent, se pare că expertiza ingustează mintea[iii]), refuză să creadă în teoria socio-psihologică a lui Judith Harris. Am fost surprins să descopăr că unii autori de textbook-uri se referă la dumneaei ca ”scriitoare” sau ”autoare”, nu cercetătoare psihologică (ne-fiind afiliată vreunei universități). Dar mă interesează prea putin, din moment ce profesorul Steven Pinker, unul dintre cei mai celebri cercetători și autori pe plan internațional din secolul XXI, i-a oferit sprijin și încredere.

Probabil refuzul apare din dogma clădită pe intuiția psihologică comună tuturor părinților și susținută de (o parte din) cercetarea psihologică in combinație cu rezistența la schimbare. Cum, Doamne iartă-mă, să crezi că părinții nu își pun amprenta (semnificativ) asupra personalității copiilor?! Insa, dacă părinții ar ințelege că efectul lor via parentaj e aproape nul in modelarea personalității, o povară colosală le-ar fi ridicată de pe umeri. Cu siguranță, interacțiunea lor cu cei mici s-ar schimba cu 180 de grade (măcar cu 90). Ei ar putea relaționa dintr-o stare mai relaxată și mai sensibilă la nevoile reale ale copiilor. Și isi pot permite să greșească in relația cu ei fără ”mea culpa” insotită de remuscari si blam urmată de acțiuni compensatorii aiuristice (o super jucărie sau un super prânz cu junk-food). Mai cred că se pot manifesta autentic deoarece nu mai sunt timorați de probabilele greșeli de parentaj sau de a frica ilegitimă că-și traumatizează inevitabil copiii, dacă ridică vocea, dacă îi scapă o scatoalcă, dacă nu știu ce lucruri grozave nu face cu dumnealui.

Nu trebuie să ne mire că mulți psihologi, profesori si educatori sunt direct interesați de vulnerabilizarea părinților in raport cu educația, astfel încât dumnealor să-și vândă know-how-ul. Chiar și meseriașii, fiind vietăți inteligente, vor să supraviețuiască și să prospere. De unde și avântul lor în detectarea problemelor de parentaj cu consecințe, cum altfel, decât ingrozitoare  asupra dezvoltării viitoare a personalitătii. Marșarea lor pe această idee a ajuns la finalul existenței și pare a fi treptat inlocuită de o alta, zic eu, infinit mai sănătoasă.

Oricare părinte poate invata in continuare să fie un părinte mai competent. Dar fără a crede că plodul e o bucată de plastilină modelabilă. Fără a mai crede că el e un fel de Dumnezeu care poate face cam ce vrea dumnealui din fiul sau fiica sa. Trebuie să accepte că rolul de părinte are limite. Iar limitele sunt transgresate când nu respectă potențialul autonomiei pe care oricare pui il manifestă. Și-l manifestă tot mai pregnant pe măsură ce crește. Asta e tot. Deși nu lipsit de importanță, restul ține de detalii.


 

[i] Harris, J. R. (1995). Where is the child’s environment? A group socialization theory of development. Psychological review102(3), 458.

[ii] Brown, B. B., Mounts, N., Lamborn, S. D., & Steinberg, L. (1993). Parenting practices and peer group affiliation in adolescence. Child development64(2), 467-482.

[iii] Ottati, V., Price, E., Wilson, C., & Sumaktoyo, N. (2015). When self-perceptions of expertise increase closed-minded cognition: The earned dogmatism effect Journal of Experimental Social Psychology, 61, 131-138.