cele zece minciuni cu care se amăgesc oamenii

Cunoști sau ai cunoscut jigodii (de ambele genuri)? Sunt convins. Există printre noi indivizi care se comportă ticălos. Se pricep la ticăloșii în baza unei personalități mai întunecate în acele circumstanțe sociale favorabile sau care scot la lumină întunecimea personalității.

Un context social căutat cu predilecție de ticăloși e cariera politică. Aici putem găsi ”ticăloșie” într-o mare concentrație. Corporațiile și structurile militare sunt altele. Șefia sau funcția de conducere într-o organizație ori instituție e un loc deosebit de atractiv pentru dânșii.

Într-adevăr, puterea corupe mintea omului, zice-se în popor, și completez cu precizarea ”cu condiția unei nuanțe întunecate”. Iar aceia care sunt, în prezent, în funcții publice înalte ne fac cinste nouă, deoarece ne-am rugat, se pare, la moaștele greșite. De cine să amintesc? De cum a vrut să profite primăreasa capitalei de momentul asocierii cu Simona Halep, o persoană de o reputație înaltă obținută prin muncă adevărată?

Îmi vine să comentez reacția dumneaei la huiduieli, dar ar fi pierdere de vreme. Comentariul poate fi redus la un singur cuvânt: vanitate. E un păcat capital conform dogmei creștine pe care ”zeița” auto-închipuită o îmbrățișează, de altfel, cu toată inima. Vanitatea e un aspect al personalității de care suferă, probabil, orice ticălos. Oamenii care se comportă ticălos sunt adesea opaci la ticăloșiile lor și de cum afectează alți oameni. Mai mult, o jigodie e convinsă mereu că un altul e ticălosul și-l acuză neostoit pe acesta de ticăloșii, după formula: ”Nu eu sunt ticălosul aici, ci tu ești!”. Ticălosul ”de esență” (există și ”de ocazie”) nu suferă de frământări și nu are îndoieli vizavi de sine. În timp ce dânsul e un imaculat de-o esență divină, un altul e cumplit de mizerabil! Nu admite de regulă că poate greși, iar dacă totuși admite, te asigur că o face din interes. Are ceva de câștigat.

Personalitatea ticăloasă poate fi detectată în baza intuiției. O persoană se poartă sistematic rău sau urât cu tine și nu e doar interpretarea ta de suflețel fragil. Ca să observi urâțenia sau ticăloșia nu trebuie să ai o licență în psihologie, ba chiar e contraindicat. De multe ori, cunoașterea psihologică, dar de slabă calitate, te poate opaciza la propria intuiție. Știu oameni pregătiți în psihologie care nu discriminează între acte ticăloase și acte decente până nu întâlnesc unul sau doi ticăloși pe care să-i compare cu unul sau doi oameni decenți și cumsecade.

Se pare că experiența e cel mai bun profesor. Abia după ceva experiență cu ticăloșii ajungem să-i vedem așa cum sunt. De altfel, așa ne arată și niscaiva studii psihologice care pun în evidență fenomenul de ”orbire la ticăloșie”. Orbirea se petrece treptat prin habituare și justificare amăgitoare, de felul, ”nu-i chiar așa de rău, ba chiar mi-a zâmbit” sau ”nu-i un om rău, e și el stresat”. Cât privește habituarea, dacă întâlnești un miros neplăcut, vei căpăta toleranță la el, pe măsură ce rămâi cu el. Și curând nu-l mai vei simți întocmai ca cetățenii din partea de sud-vest a capitalei care nici nu mai simt putoarea sulfuroasă dinspre gropile de gunoi neglijent întreținute. Așa și cu ticăloșia, tot un miros dezagreabil dar la nivel psihologic.

Profesorul Robert Sutton, de la Stanford University, ne dezvăluie în cartea dumnealui ”The Asshole Survival Guide” cele zece mari minciuni pe care și le spun oamenii. În ce scop? Ca să-și scuze situația supărătoare (la serviciu, în cuplu, într-o vacanță) în care continuă să rămână:

  1. Negarea prezentului sau ”Nu e chiar atât de rău”. De fapt, situația e urâtă, iar tu te fraierești că trăiești într-un paradis.
  2. Îmbunătățiri imaginare: ”Hai că e mai bine”. Evident, avem wishful thinking; situația e urâtă, ba chiar tot mai urâtă.
  3. Speranțe false: ”Lucrurile vor fi merge mai bine”. Poți spera în continuare că doar ești un optimist. Dar ziua de mâine mai bună decât azi nu a venit. Ai motive temeinice să crezi că va veni?
  4. Mâine nu vine niciodată: ”Încă puțin și voi căuta ceva mai bun”. Tot aștepți ziua potrivită, amâni decizia și îți imaginezi o zi de mâine care îți va schimba viața. S-ar putea să aștepți mult și bine.
  5. Mă face să sufăr, iar asta mă întărește: ”Merită că e o lecție în care mă călesc devenind o persoană mai bună”. Merită? Cine zice că suferința te călește? Dogma creștină? Te-ai gândit că poate e o poveste de adormit copii? Câtă libertate aveau oamenii în acele vremuri? Da, aproape nicio libertate, așa că aveau nevoie de o justificare ca să rămână cât de cât întregi la minte.
  6. Complexul salvatorului: ”Pot face lucrurile să meargă. Sunt de neînlocuit.”. Dacă e așa, de ce situația e rea de la bun început? Nu cumva n-ai nicio putere ca să repari circumstanțele? Avem noi vreo posibilitate să reparăm ceva la situația rea din guvernarea acestei țări?
  7. Complexul personalității puternice: ”Nu sunt o persoană slabă. Sigur că e rău. Dar sunt tare și nu mă afectează”. Ia să vedem dacă o repeți zilnic, te ajută? Ceilalți din jurul tău ce părere au? Și dacă ai o personalitate puternică, cum se face că zilnic ești necăjită, deprimată și nefericită încât îți vine să-ți iei câmpii?
  8. Pot pune pauză și relua oricând vreau: E rău, dar pot separa viața profesională de cea personală (sau invers). Pot să le țin separate și să nu-mi afecteze copiii sau partenerul. Serios? Crezi că funcționezi ca un automaton? Îți dai comenzi și gata? Felicitări!
  9. Suferința îndreptățită: E rău pentru mine, dar pentru alții e mult mai rău. N-am niciun drept să mă plâng”. Orice poate fi oricând rău. S-o faci pe martirul nu e o scuză că stai într-o situație groaznică.
  10. Să nu cad din lac în puț: ”E rău aici, dar mă tem că în alte părți poate fi și mai rău”. Într-adevăr, nu există locuri perfecte. Iar unele pot fi mai rele. Totuși, ai verificat alternativele?