Cea mai rapida cale spre nefericire

 

„Dacă aş avea…, aş fi mai fericită”. Iată o formulă care îţi asigură calea spre nefericire. E o formulă, cum altfel, decât magică prin aceea că îţi „sculptează” treptat o atitudine mentală orientată spre nemulţumire, frustrare, insatisfacţie şi, în general, spre negativism.

Cred că ai priceput cu propria minţişoară că în locul punctelor de suspensie poti aşeza ceea ce îţi doreşti. O casă, o maşină, o relaţie, un altfel de job (cu şefi echilibraţi mental şi colegi ecologişti) un concediu în Ibiza sau pe Lună, căsătorie şi copii sau dumnezeu ştie ce. (o simplă exprimare, pentru că zei nu există aproape sigur – părerea mea, tu poti avea o altă opinie, fiind o fiinţă liberă 🙂 )

Oamenii, întrucât sunt animale cu minţi sofisticate, au diverse dorinţe. Fără o minte mai sofisticată, animalul om cred că ar fi satisfăcut dacă ar avea adăpost, hrană şi apă, unele veşminte ce-l protejează de intemperii şi o stare bună de sănătate (nevoi de bază). Iar o partidă fulminantă de sex din când în când ar fi bonus! Animalul om, dacă şi-ar administra o scală a fericirii subiective, pariez (jur pe biblie!) că scorul său ar fi în percentilele superioare.

Însă noi, spre deosebire de animalul om, ne lăudăm cu minţi sofisticate. Minţi ajunse la un grad de sofisticare nevrotică. Avem multe dorinţe şi toate importante încât nu suferă amânare. Ceea ce acest om sau, mai exact, animal om nu reuşeşte să priceapă este că, în fiece moment, satisfacerea unei dorinţe înseamnă frustrarea alteia. De ex, dacă te-ai lansat în antreprenoriat într-un mare proiect ce-ţi haleşte mai tot timpul, ţi-ai frustrat relaţia cu partenera sau cu proprii tăi plozi. Îţi doreşti să fii în control pe afacerea ta şi, simultan, îţi doreşti să petreci timp cu plozii tăi, deoarece nu vrei să te trezeşti cu ei mari întrebându-te când au crescut. E limpede că nu te poţi îngriji de ambele dorinţe simultan. Rând pe rând, într-un program bine controlat, sunt şanse bune să te poţi achita responsabil de ambele ocupaţii, rolul de antreprenor şi rolul de părinte. Dar nu. Adesea, se întâmplă anapoda şi aud cu antenele mele (tehnologie extraterestră camuflată)  formula magică „Dacă as avea mai mult timp, aş fi mai fericită”.

Animalul om priveşte în viitor şi aşteaptă ca miracolul să se întâmple. Iar dacă nu aşteaptă, se mobilizează şi face eforturi supraomeneşti ca să-şi împlinească tot felul de dorinţe, de altfel, nebuneşti din perspectiva unui animal cu scaun la cap. Spre exemplu, pentru ce să vrei o vilă cu zece camere când ai o casă cu patru? De ce să vrei o altă maşină când ai, deja, una? De ce să vrei un salariu cu 15% mai mare când cel pe care-l ai îţi asigură un trai decent?

Înţeleg. Tu nu vrei să trăieşit asemeni unui animal. Dacă asta ai înţeles, te invit să părăseşti acest blog. Acest text (la fel şi altele) nu e pentru minţi înguste şi opace. De asemenea, sper că n-ai priceput că dorinţele nu sunt OK, că n-ar fi bine să ai dorinţe, motiv pentru care să îmbrăţişezi cu stupizenie dogma budistă a non-ataşamentului sau să te flagelezi pentru unele dorinţe. Dorinţele sunt obiecte mentale (ce aparţin unor categorii diferite) care ne pun în mişcare. Când eşti în depresie dorinţele sunt aproape inexistente. Dorinţele sunt parte din natura umană, iar faptul că, experimentezi dorinţe e un semn de vitalitate, de entuziasm pentru viaţă.

Să ne înţelegem. Problema nu e cu dorinţele, ci cu atenţia oferită lor. Unele merită atenţia ta, altele nu.discriminezi între ele, care merită efortul tau si care nu, devine important. De ce? Deoarece, iti reamintesc, ai o singura viata, iar timpul si efortul tau sunt limitate, ceea ce nu-ti permite decat un numar modest de incercari in viata. De aceea, cred ca e un aspect al inteligentei. Ai fost pe undeva învăţată? La şcoală sau la vreun grup de formare? Nu cred.Deşi mi se pare fundamental ca oamenii să cunoască cum să-şi gestioneze viaţa mentală şi, implicit, dorinţele, odată ce au devenit conştienţi de ele. Dar asta e altă poveste (mai în detaliu la ABC din toamnă).

Îmi doresc să trăiesc printre oameni mai cumpătaţi, mai bogaţi în cunoaştere, mai înţelepţi şi mai fericiţi, dar şi mai orientaţi către un bun aflat dincolo de vieţile lor, un bun care să privească o comunitate, nu doar un singur individ preocupat de nimicnicia sa. Dacă aş trăi în această lume, coabitând cu acesti cetăţeni „dubioşi”, aş fi nevoit să-mi schimb ocupaţia, ocupaţie care contribuie la propria mea stare de bine. Probabil aş fi biolog, studiind viaţa ţestoaselor din Galapagos sau a cintezelor în adaptarea la viaţa urbană ce înfloreşte acolo.

„Dacă lumea ar fi ca mai sus, aş fi fericit” mi-as putea declara în minte şi, drept urmare, aş experimenta o fabuloasă beatitudine întâlnită doar în lumile astrale!  Glumesc. M-aş simţi probabil mizerabil într-o lume cu oameni care se comportă şi gândesc diferit, adică anapoda în raport cu aşteptările mele. Cunosc oameni care au astfel de aşteptări şi când se confruntă cu realitatea vieţii  suferă amarnic.

Realitatea e aşa cum este. În mod cert, e strâmbă, incorectă, nedreaptă şi, adesea, plină cu o puzderie de nefericiţi indiferent (aproape) de veniturile lor. În raport cu această realitate putem adopta o atitudine mentală diferită. Nu prea diferită, deoarece ieşim cu totul din normă, nemai reuşind să relaţionăm decât cu dobitoacele. (hihi!).

Calea rapidă către nefericire stă în acea simplă declaraţie prin care te condiţionezi de împrejurările vieţii asupra cărora, atenţie, nu ai control. În schimb, poţi avea control pe propria atitudine mentală vizavi de viaţă. In acest scop am creat ABC-ul, un antrenament destinat modificării acestei atitudini mentale – un program care, probabil, vindecă nefericirea. Iar asta e totuna cu a spune că (ne) vindecă de iluzii, la fel cum probabil blogul se achită de această datorie.

Înţeleg că nefericirea vine din iluzie, iar iluziile sunt generate în creier (sau minte). Aici cred că mă întâlnesc cu filosofia budistă, dar şi cu neuroştiinţele. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. Unele iluzii contribuie la fericire. (de ex. iluzia controlului). Aşadar, există iluzii pozitive şi iluzii negative? Sau doar efectele lor pot fi pozitive ori negative? Şi, dacă aşa stau lucrurile, în ce condiţii? În ce măsură unele iluzii contribuie la fericire în timp ce contactul cu realitatea devine deprimant? Iată, situaţia s-a complicat (cu întrebări, dar şi răspunsuri) şi, tocmai, de aceea, mi se pare o provocare incitantă!