ce preferințe teoretice au psihologii clinicieni

Psihologia poate fi asemănată cu un fluviu care curge înspre mare prin patru brațe (patru orientări) principale: umanistă, cognitivă, comportamentală și psihodinamică. Orientarea face ca meseriașul să lucreze psihologic într-o manieră specifică la fel cum un Master Chef prepară mâncarea după o bucătărie anume. Spre exemplu, dacă psihologul a fost format(at) în școala psihodinamică, va crede că problema unui pacient poate fi rezolvată prin insight-ul vizavi de relațiile acestuia cu părinții din copilărie.

La aceste orientări teoretice, psihologii au adăugat și combinația lor, pe care au denumit-o eclectică/integrativă. Oare cum arată o reprezentare grafică cu orientările teoretice ale psihologilor noștri? Iată o idee pentru un studiu elegant care va pune pe jar puzderia asociațiilor formative. Persoana interesată poate chiar apela ca inspirație la acest articol în care autorii oferă datele unor sondaje privind evoluția membrilor și transformarea psihologiei clinice din US.

În articolul cu pricina, găsim tabelul 2 cu popularitatea orientărilor teoretice ale psihologilor clinicieni pe durata a 50 de ani. În fiecare studiu, psihologii au primit o listă cu orientări teoretice și erau invitați să bifeze atât orientarea principală, cât și pe cea secundară. Pe listă apărea și opțiunea ”other” unde fiecare putea completa cu vreo preferință oarecare. De ex, cineva putea scrie ”transpersonală”, deși printre membrii SCP nu vei găsi transpersonaliști (nu există ca divizie în APA).

Să vedem, în continuare, cum arată peste ocean popularitatea orientărilor în populația de psihologi. În 2010, orientarea cognitivă conducea cu 31 de procente, iar pe locul doi apărea eclectismul/integrativa cu 22 de procente. Următoarele populare în ordine erau orientarea psihodinamică cu 18% și comportamentala cu 15%.  Și dacă te întrebi ce s-a întamplat cu orientarea umanistă (include gestalt, existențială și rogersiană), poți afla că doar 2 la sută o mai preferă, mai puțin chiar decât ”other” (3%). Nici nu a depășit 6%, privind la anii 1973 și 1986. Cel mai bun an pentru orientarea psihodinamică a fost 1960 în care 35% din populația de psihologi au preferat-o.

Ascensiunea e evidentă pentru orientarea cognitivă care din anii 1973, cu doar 2%, a atins 31% în 2010. Behaviorismul a înregistrat o tendință stabilă cu o ușoară creștere de 10-15% din anii 1960 și până în 2010.

O altă metodă de evaluare a popularității clinice a teoriilor a fost printr-o procedură de estimare numerică. Înclinarea teoretică a fost calculată prin desemnarea unei valori 2 preferinței primare și de 1 preferinței secundare (bifate în listă de către psihologii clinicieni). Conform cu ordinea rezultată, avem următoarele valori:

  1. Cognitivă = 466
  2. Eclectic/integrativă la egalitate cu behaviorismul = 284
  3. Psihodinamic = 244
  4. Interpersonal = 89
  5. Altele = 82
  6. Umanistic (inclusiv rogersian) = 71
  7. Sistemic =49
  8. Constructivism =13

Ce ne spun aceste valori? Cei mai mulți psihologi (din cei ”sondați”) preferă în principal orientarea cognitivă și secundar, în mod egal, fie pe cea behavioristă, fie eclectica. În rest, tot mai puțini preferă alte orientări. De remarcat cum pe locul trei rezistă orientarea psihodinamică (psihanaliză și neo-freudiană), semn că inerția e valabilă și printre psihologi sau că tautologiile sunt ispititoare.

Cum ne explicăm aceste preferințe pe durata a 50 de ani? Din istoria psihologiei, știm că psihanaliza a fost o forță dominantă în anii 60 în domeniul clinic. Ulterior, behaviorismul a mai echilibrat scena, dar a pus în umbră studiul minții. Pe fondul rivalității psihanaliză-behaviorism, două extreme în care prima exagerează metoda intropecției, iar cealaltă metoda schimbării comportamentale, s-a născut mișcarea umanistă în care ființa umană, în întregul ei bio-psiho-sociocultural și spiritual, devenea subiectul, nu obiectul, cercetărilor și intervențiilor. Deși seducătoare în promisiunile ei, nu a prins rădăcini, fiind nepotrivită pragmatismului american și orientării empirice a psihologiei academice, datorită accentului pus pe ”sine” și metodelor subiective (introspective) de cercetare. A ieșit rapid din sfera intereselor și finanțărilor odată cu progresul studiilor experimentale din psihologia cognitivă. Ulterior, asocierea orientării cognitive cu cea comportamentală (știință empirică) a crescut în preferințele psihologilor clinicieni și ca urmare a testelor empirice de validare tot mai riguroase, dar și pe diverse condiții clinice. Și nu doar testele clinice au contribuit, ci și simplitatea utilizării ei. Explică simplu ceea ce face mintea omului și de ce se comportă într-un anume fel. Respectă principiul parcimoniei din filosofia științei, care elimină teoriile complicate atunci când o teorie rivală, dar mai simplă conceptual, explică suficient de bine un fenomen. Te poți prinde rapid de acest principiu odată ce compari teoria freudiană, potrivită unor cercuri literare de profil, cu teoria cognitivă din care putem deriva predicții ce pot fi testate.

Revenind la tine, dacă ești de meserie, încotro te înclini? Eclectismul pare orientarea de oportunitate că doar îți oferă câteceva din fiecare și, după cum suntem încredințați, fiecare are ceva bun. Și ceva nebun?! Adică, poți învăța de toate și aplica cum crezi? Nu știu cum reușești. Multe se bat cap în cap și coadă-n coadă. (Ce exprimare academică!). Dar ne amintim de disonanța cognitivă, iar această teorie fundamentală de sorginte cognitivă, de altfel, ce se învață la psihologia socială, stă la baza tuturor intervențiilor care funcționează. Ei, de ce?! E din chintesența funcționării psihologice la oameni.

Sigur că, privind dintr-o perspectivă mai largă, diversitatea în lumea psihologiei asigură acesteia progresul. Dar nu e musai și la nivel personal. În acest proces al selecției, unele teorii stau să moară în timp ce altele evoluează. Cu care dintre ele preferi să coabitezi?