ce este (și nu este) psihologia? (revizie)

Profesorii și cercetătorii psihologici de prin universitățile din top 300 cred că:

Psihologia e o știință empirică.

Prin mijloacele științei empirice, cercetătorii observă, măsoară, (contra)verifică, testează, (in)validează, probează, investighează și examinează realitatea ca să o poată descrie, explica și anticipa în termeni cât mai preciși. Aplicată psihologiei, ea devine studiul minții, creierului și comportamentului uman prin metode obiective. (cât de obiective, hm, e o discuție mai largă).

Nu prin metode introspective, preferatele terapeuților și psihologilor deconectați de la cercetarea științifică, (dar amatori de diagnostic proiectiv). Nu prin interpretări de simboluri, călătorii interioare, explorări de visuri, halucinații în transă, imagerie dată de ingestia de substanțe psihotrope sau hiper-ventilație. Și nici prin meditație. Aceasta e o psihologie șamanică sau vrăjitorească.

Metodele introspective riscă enorm interpretări sau explicații false. Mărturiile (acele testimoniale), indiferent de numărul lor, nu demonstrează relații cauzale. Ele sunt doar opinii, iar opiniile nu sunt de încredere datorită biasurilor cognitive. Când sunt luate drept dovezi, ele sunt numite dovezi anecdotice în idiomul științific.

Cât de încredere să fie ceea ce ne relatează o persoană vizavi de ceea ce experimentează în forul lăuntric sau propria existență? Nimeni altcineva nu știe cum anume simte (sau percepe) ceea ce simte dumnealui înlăuntrul realității din capul său. Tot ce putem face e să deducem în baza expresiei sale mimico-gestuale, din ceea ce ne relatează și din faptele sale. Mai punem la socoteală contextul și nimic mai mult. Tot inferențe avem. Devine inteligent să le formulăm, în cel mai bun caz, ca ipoteze, nu drept concluzii – capcana în care se prind cei mai mult psihoterapeuți. (psihoterapia e o formă de terapie bazată pe conversație, care poate fi (sau nu) informată științific).

Entitatea invizibilă numită ”psihic” reprezintă o abstracție studiată de psihologii indigeni… la concurență cu teologii, parapsihologii și vrăjitorii de orice fel. Doar că ei nu știu că e o abstracție și cad în eroarea de reificare (o confundă cu o entitate reală).

Deși redundant pentru câțiva cititori, conceptul de ”psihic” a devenit demult o metaforă, ieșind din idiomul psihologic modern tocmai pentru diferențiere din perspectiva filosofiei cunoașterii. Deoarece, examinăm și căutăm să înțelegem mintea și creierul ca o unitate, un monolit separabil în două părți ”mintea și creierul” numai în sens conceptual. In realitate, e un fenomen unitar care se petrece, chiar acum, în capetele noastre. Nițel, chiar și prin întreg corpul. Într-adevăr, în psihologia modernă:

Creierul şi mintea sunt inseparabile (cu rol adaptiv pentru individ).

Creierul (mintea) și corpul nu s-au iscat deodată din Mama Natură cu ajutorul unui suflu divin. Ele au evoluat așa cum oricare alte vietati și plante au evoluat pe această planetă. Într-o paradigmă evoluționistă, mintea (creierul) e o colecţie de mecanisme adaptive, evoluate prin selecţie naturală, necesare în rezolvarea problemelor de adaptare la mediu.

Derivată din aceiași definiție vetustă a obiectului psihologiei, se crede că procesul de ”nurture” (influențe parentale, educaționale și culturale) are un impact covârșitor comparativ cu ”nature”, adică factori ereditari. E o idee profund greșită și epidemică prin lumea psihologiei românești (și aplicațiile ei).  În primul rând, nu există vreo opoziție ”nature versus nurture”. Nimeni care studiază și aplică o psihologie modernă nu-și mai bate capul cu această opoziție. Cei mai meseriași, actualizați la cunoașterea științifică, cred că

Influenţa genetică şi a mediului sunt inextricabil îmbinate.

Nature nu are un impact mai mic sau mai mare decât nurture. Și nici invers. Nu e o problemă de impact. Ci una de modelare combinată nature-nurture în anumite medii cu anumite populații de indivizi. Cercetătorii studiază cum gândurile, emoţiile şi comportamentele sunt influențate simultan (şi inseparabil) de gene şi cultură. Totuși, discriminarea dintre cele două tipuri de influențe e posibilă prin conceptul statistic (aplicat în genetica comportamentală) de heritabilitate.

Noua revoluție din biologie e stimulativă pentru psihologie.   

Chimia cerebrală, genomul uman şi observarea creierului în plină activitate mentală sunt direcţii de cercetare care stimulează domeniul psihologiei. Fără o cunoaștere de bază în aceste direcții, psihologul e un meseriaș incomplet.

Am trecut în revistă o bună parte din temele psihologiei moderne, de secol XXI, prin contrast cu cea veche, tributară unor concepții dovedite greșite sau incomplete în ultimile decade. Cred că mai nimeni nu dorește să-și irosească timpul cu studiul unei psihologii false sau greșite.

Și nu mă pot împăca cu gândul că prin multe (deci nu toate!) facultăți neaoșe, psihologia rămâne încă un echivalent al folclorului psihologic și pe alocuri chiar o psihologie aiuristică sau vrăjitorească. Nu-ți vine să crezi, așa-i? Nici nu trebuie. Poți verifica oricând, cerând opinia studenților care învață psihologia în universitățile din țări central și vest europene (sau State) sau răsfoind un textbook comandat din librăriile lor. Vei descoperi că pe alocuri chiar seamănă, dar nu răsare.