ce ai de făcut ca să devii meseriaș (autentic)

Am fost într-o vreme formator pentru viitori terapeuți (=consilieri/psihoterapeuți). Acuma când îmi amintesc mă umflă râsul și am grijă să mă dezumflu cu o scobitoare. Se pare că moda formatorilor sau profesorilor cu puțină spre deloc experiență de lucru se poartă prin instituțiile și asociațiile indigene. Oare cel fel de studenți ar putea produce dumnealor? Diplomați și mă exprim eufemistic.

Personal, îmi denotă o lipsă de respect pentru experiența celor înaintați în vârstă. Cu toate că în terapie nu avem o asociere pozitivă între competență și experiență clinică, nu cred că formatorul poate fi acea persoană care are doar câteva ore de lucru.

Aleg să cred în modelul formativ tradițional, acela de ucenic-meseriaș. În baza propriei experiențe, am convingerea că o meserie se și fură, nu doar se învață din manuale (cine le deschide?). Când nu se fură, atunci se descoperă, pentru că cineva a fost primul meseriaș care și-a transmis măiestria ucenicilor săi. Însă, învățarea prin descoperire (via experiență) are costuri. Ia adu-ți pe ecranul mental scena în care tu vrei să înveți echitația fără instructor (dar ai urmărit câteva clipuri pe youtube și ai citit despre cai). Crezi că ai vreo șansă? La câte evenimente cu copite și căzături crezi că poți rezista până să renunți? Pare că primul e suficient și îți vei spune cu resemnare că nu-i ca-n filme. Și chiar dacă multe meserii de astăzi nu sunt periculoase, costurile se reflectă în erori, timpi, eforturi prelungite, frustrare, nervozitate și dezamăgire.

Vestea jenantă dată de studii e că NU există o corelație semnificativă între pregătirea formală și eficiență în psihoterapie. (am scris în alte articole). Dar meseria se poate fura prin observație și imitație (văzând și făcând), un tip de învățare socială pus în evidență prin 1977 de un psiholog meseriaș pe nume Albert Bandura. Un pui de macac, abia născut, te poate imita, scoate limba la tine, dacă tu ai făcut asta. Dacă el poate face asta, îți dai seama ce forță are acest tip de învățare la oameni? Studiile cu fMRI arată cum regiuni din cortexul parietal și cortexul frontal sunt active când imităm. Privind mai îndeaproape,avem sistemul neuronilor-oglindă care ne permite observația și imitația cu un grad de complexitate superior altor mamifere. Unii studiază astăzi cum ar putea învăța roboții de la oameni via imitație și explorare. E un model tradițional, dar rămâne valabil și modern.

Revenind, de unde să o furi? De la un meseriaș care devine model de rol pentru ucenic. Păstrează în memoria de lucru această idee.

Există prin școlile de psihologie/psihoterapie formatori cu puțină spre deloc experiență de lucru. (Dacă vrei, dar nu vrei, îți pot chiar nominaliza o serie de ”meseriași” de prin diverse asociații formative.) Acest formator lucrează cu un grup alcătuit din viitori terapeuți. Așa zisul meseriaș lucrează în grup (sau individual) cu ucenicii săi. Să-mi fie cu iertare, dar în mintea mea slabă, nu se potrivește. Ce model de rol poate fi acest ”tânăr” meseriaș (ca experiență lucrată, nu ca vârstă)? El își face mâna, cum se zice, chiar pe ucenicii săi?! Ce sucită e lumea!

Un șofer cu câteva ore de șofat poate instrui un viitor șofer? Nu, bineînțeles. Atestatul de șofer poate fi obținut cu respectarea unor condiții cumulative. Spre exemplu, să aibă cel puțin 25 de ani împliniți, să nu fi avut o suspendare a dreptului de șofat pentru consumul de alcool, să aibă vechime de cinci ani. Cine vrea să devină instructor mai face și un curs autorizat. Bine, ei presupun că timp de cinci ani, șoferul s-a plimbat cu mașina, nu cu bicicleta. A acumulat, astfel, un număr de ore. (chiar și la 10 ore/an, ajunge după cinci ani la 50 ore).

Dragul meu formator, tu câte ore de terapie ai acumulat? Cum te descurci cu dependențele? Dar cu kilogramele și sedentarismul? Cum stai la factorul N? (nu știi la ce mă refer?!) Că te iau din celălalt unghi, cum stai cu nivelul evitării experiențiale?

Am această impresie supărătoare că expertiza e mai mult din vârful creionului. Expertiza nu vine din băncile școlilor. Vine din lucrul efectiv timp de un număr de ore, ceea ce implică câțiva ani. Și mai vine din ceva numit reflecție critică vizavi de practica meseriei.

Să fim serioși. Nu te poți numi formator/supervizor, dar tu să fi lucrat niscaiva ore. Mi se pare un delir să crezi că faci formare ori supervizare când nu întrunești condițiile necesare. Acea persoană care crede asta delirează cu acte-n regulă. Ce e acela un delir? Credințe personale false bazate pe inferențe incorecte vizavi de realitate. E simptomul (cu ”p”, da?) pozitiv cel mai întâlnit în schizofrenie, dar nu suficient pentru un diagnostic. (Oare de ce se cheamă pozitiv? Există și unele negative?)

Programul formativ presupune o primă etapă de așa-zisă dezvoltare personală, unde studenții își interpretează psihologic spusele și faptele până-n delir și confabulație. Din observațiile mele și ale altora, ei nu învață mai nimic, ci doar cum să răstălmăcească, să se vaiete și să pălăvrăgească cu avizarea unor mici dumnezei numiți ”formatori”. A doua etapă e formarea propriu-zisă, unde interpretarea psihologizantă se amestecă prolix cu concepte din teoria/teoriile școlii, care e urmată de o a treia, supervizarea, când proaspeții terapeuți vin cu cazuri. Adesea, ei nu vin cu nimic, dar în continuare merg la supervizare. Important e ca etapele să fie bifate pe hârtie fără legătură cu concretul practicii profesionale.

Pare o realitate desprinsă dintr-un film inspirat din vreo nuvelă a lui Kafka? Tu ești un gânditor inteligent și nu uiți de curba gaussiană. Nu cred că toate programele formative sunt în felul de mai sus. Bănuiesc că sunt și unele mai de calitate, care sunt derulate de formatori autentici, care știu că modelul de rol are un impact. Sigur, cu condiția unor întâlniri cu modelul pe o bază constantă (și nu neapărat în dormitor). Asta mă duce cu gândul la teoria că dacă te vezi regulat cu formatorul, te vei pricopsi cu dependență de dânsul (și câteodată cu pui? hihi!). Dar ce e aceea o dependență? E atunci când absența ”drogului” îți provoacă simptome de sevraj. Să crezi că nu te descurci fără ajutorul meseriașului e semnalul că dumnealui a lucrat defectuos cu tine. N-a creat mediul potrivit ție ca să-ți dezvolți autonomia și competența. Și ce mediu să creeze un formator ”necopt”? N-are și el beneficii emoționale din relația cu ucenicii? Sigur. Dospește trufia într-însul ca aluatul de cozonac.

Puterea exercitată în grup vine la pachet cu responsabilitate. Iar asta înseamnă experiență de viață prin care dumnealui n-a trecut precum gâsca prin apă, nefiind suficienți anii ca să dobândim înțelepciune. Asta produce valoare profesională și face un meseriaș apt să-i instruiască pe alții. Altfel, mi se pare actorie, deși greșesc față de actori. E impostură. Apropos, de actori. N-am auzit ca profesorii din actorie să fie unii cu câteva (spre zero) spectacole cu public la activ. Fără, și eu sunt actor dacă mă maimuțăresc în fața pisicilor sau fac stand-up comedy (tematic!) în fața studenților.

Experiența ne certifică, nu diplomele. Corporațiile, ba chiar și companiile mici, s-au bunghit demult de această idee și o aplică sistematic. Cunosc oameni, și sunt convins că și tu cunoști, care n-au licență, dar lucrează în industrii care, cel puțin formal, cer diplome. E adevărat că n-ai de unde să faci experiență dacă nu lucrezi efectiv. Unde educația urmează un plan coerent cu realitatea practică, studentul ar putea obține diploma/certificarea doar în urma unor stagii de lucru (nu, nu pe hârtie, fir-ar ea de hârtie, Doamne iartă-mă!), despre care angajatorul poate întreba și verifica.

Iată o idee ce vreau să rămână pentru posteritate în aceste vremuri unde diploma ”rules”. Și nu orice fel de experiență. Ci numai aceea în care reflectăm asupra ei și căutăm să ne îmbunătățim prin practică deliberată. Înseamnă să vedem unde greșim și să corectăm deliberat prin exercițiu. Așa cred că ajungem meseriași indiferent de domeniul ocupațional. Pentru că nu doar partea tehnică are greutate. Atitudinea față de meserie contează poate mai mult. De la un meseriaș autentic vei învăța să-ți iubești meseria. Dar nu prea tare, dacă mă înțelegi.