când o școală de psihoterapie evoluează, în timp ce altele ajung la muzeul de istoria psihologiei

Funcționarea psihologică umană a fost împărțită în trei mari categorii, conform abordării tradiționale: cogniție, afect și comportament. În alte cuvinte, avem de-a face cu trei întrebări: Ce gândești? Ce simți? și Ce faci?. Spre ex, te pot întreba așa: ”Ce gândești chiar acum? Că te repeți cu ideile astea, care, de altfel, mie îmi sunt familiare. Și ce simți acum? Plictiseală și un pic dezamăgire. Și ce îți vine să faci? Să renunț la citit și să intru pe un site cu încălțări de iarnă.” Acestea sunt reperele pentru o explorare psihologică, în acest caz, lină, rapidă și fără dificultăți asemenea unei călătorii cu trenul pe levitație magnetică de pe ruta București-Brașov. (Visez și eu…)

Spre deosebire, din perspectiva comportamentală modernă, aceste trei mari categorii sunt considerate comportamente. Serios? Nu ți se pare exagerat? Și ce e un comportament, dragă behavioristule? Este orice face o persoană. Orice?!

E o definiție generoasă, așa e, adică poate cuprinde orice ține de oameni și alte animale. Tu citești acum, iar cititul e un comportament. Mai devreme ai vorbit cu o prietenă, iar vorbitul e tot un comportament. Mai înainte visai, poate, la vremea caldă de pe plaja unei insule exotice. Ce făceai? Visai, iar visatul e un alt comportament. Dar nu și gândești? Ba da, mai și gândești la diverse bune și rele, deci și gânditul la fel. Dar simțitul unei dorințe de acuplare cu stagiara voluptoasă (sau stagiarul fresh) de la birou? Ba chiar și simțitul dorinței.

Această viziune a fost introdusă prin simpla preschimbare a substantivelor de adineauri în verbe. Emoția (ori dorința) a devenit simțitul, gândul a devenit gânditul și comportamentul (acțiunea concretă) a devenit comportamentul explicit (observabil dinafară). Gânditul, simțitul și acționatul sunt lucruri pe care toți oamenii le fac și, de aceea, ele pot fi supuse unei analize comportamentale pe baza modelului ABC (nu ABC-ul lui Albert Ellis!).

Ideea că experiențele interioare (private), adică aflate înlăuntrul nostru, pot fi ”comportamente” îi năucește pe psihologii non-behavioriști. Ei au învățat la școală că psihologii comportamentaliști neagă orice experiență privată ca relevantă sau ca existentă măcar.

Nu și în versiunea modernă, neo-behavioristă, care caută să explice experiențele private de orice tip ca simțitul, amintitul, imaginatul, iubitul, visatul, doritul și chiar experiența sinelui (sinele ca proces, remember?). Versiunea modernă explică toate aceste experiențe private (=comportamente), dar cu o diferență cheie față de oricare altă școală de gândire psihologică. Toate experiențele umane interioare devin comportamente private și nu cauzele unor comportamente. E o diferență uriașă de viziune și vei înțelege imediat de ce.

Comportamentele private și publice diferă în funcție de accesul la ele. Spre deosebire de cele publice, care sunt observabile de ceilalți oameni, cele private (de domeniul psihologic) pot fi foarte subtile și pot fi accesate doar de persoana care le experimentează. Tu nu poți percepe o amintire derulată în capul meu deștept și modest decât dacă halucinezi. Doar eu pot accesa amintirea ce rulează în spațiul meu psihologic privat. Iar amintitul, deoarece e un comportament, alături de oricare alt comportament privat, poate fi abordat prin principiile învățării operante și asociative ca oricare comportament public (ex: seducția, vorbirea, hrănirea, exercițiul, studiatul și multe altele).

Așadar, cu speranța că prinde rădăcini în mintea ta (hopa!), dragă cititoare, behavioriștii nu mai neagă demult existența experiențelor private (te-ai prins de exprimare?). Chiar și mintea există pentru neo-behavioriști, dar nu ca și o entitate explicativă per se (tipică în idiom cognitiv), ci ca un set de comportamente private. Eh, cum poți lucra terapeutic cu ele e o altă poveste. Stai pe aproape căci e posibil să derulez un workshop. Mă tem că va avea un succes inimaginabil.

Dar nu cumva ei substituie futil entitățile mentale (imagini, amintiri, emoții, dorințe, așteptări, convingeri) cu sintagma ”comportamente private”? Să fie doar o preschimbare din pix sau doar lingvistică? Se joacă dumnealor cu cuvintele? Deloc. Sunt dintre cei mai serioși oameni. Ei obiectează la substituirea entităților mentale cu ”comportamente private” și, apoi, folosirea lor tot ca entități prin care să ne explicăm comportamentele. Nu e schimbare doar de formă, ci una de conținut și care ghidează în alți termeni practica terapeutică.

Să-ți dau câteva exemple cu entități mentale considerate, de obicei, cauzele unor comportamente. Ne amintim (verb-comportament) vacanța de la mare, deoarece avem o memorie bună (substantiv-entitate mentală). Ne imaginăm viitorul ”fierbinte” din 2070 și fără pensii, deoarece avem o imaginație previzionară. Acționăm inteligent (de ex, facem economii), deoarece avem o inteligență înaltă.

Pentru un behaviorist (dedicat științei empirice) aceste explicații sunt fictive, fiindcă invocă drept cauze entități mentale precum imaginație, memorie, inteligență (vezi eroarea de reificare). Entitățile mentale sunt, pentru un behaviorist, ficțiuni explicative. Ele nu explică cauzele reale, ci oferă nume unor activități dinlăuntrul creierului (să numești nu înseamnă că explici). Pe deasupra (și dedesubt), sunt raționamente circulare. De ce ai acționat inteligent? Deoarece dispui de o inteligență înaltă. Și ai o inteligență înaltă, pentru că acționezi inteligent. Plângi din aproape nimic, deoarece suferi de dereglare emoțională. De ce plângi? Pentru că suferi de o dereglare emoțională. Care-i diferența? Cu ce ne ajută în privința unei schimbări această circularitate? Aproape cu nimic, evident. Ne alegem cu o explicație, dar nu și cu pârghiile necesare modificării comportamentale.

În schimb, psihologii comportamentali caută să explice cauzele comportamentelor prin apelul la variabile ce țin de istoric și situația curentă ce angajează persoana în comportamente precum amintitul, imaginatul, acționatul inteligent sau plânsul. În procesul analizei, un psiholog va aplica modelul ABC și principiile de învățare respondentă (asociativă) și operantă asupra comportamentului-țintă cu scopul de a înțelege ce condiții îl întrețin și perpetuează. Odată ce condițiile au fost determinate, atunci poate trece la înlăturarea/schimbarea unora dintre ele astfel încât comportamentul dorit să poată fi încurajat.

Din perspectiva comportamentală, psihologia clinică abundă de ficțiunile explicative care propun cauze interne, pitulate-n psihicul uman, pentru comportamente. Exemple pot fi schemele cognitive (v. terapia schemelor), personalitatea, stima de sine, anxietatea și diagnosticele de orice fel. Diagnosticele funcționează de asemenea ca ficțiuni explicative. Ele sunt utile, fără îndoială, în comunicarea cu alți specialiști și sunt adesea utile terapiilor cu suport empiric. Dar ele nu oferă informații utile în termeni de cauze și etiologie și, prin urmare, sunt lăsate deoparte în analizele comportamentale.

Viziunea școlii neo-behavioriste ne vine peste mână (și picior), fiind contra-intuitivă. Intuitiv e să privim în capetele noastre, în lumile psihologice și să invocăm entități mentale drept cauze pentru diferite comportamente ale noastre.

Îți garantez că ideile scrise aici sunt avangardiste în raport cu gândirea psihologică autohtonă, care, oricum e ancorată în diverse modele psiho-spirituale, de unde și asemănarea cu vrăjitoria, deși certificată și acreditată. Mai ne rămân într-o altă categorie, abordarea cognitivă, dar și cea psihodinamică – de bază pentru terapiile experiențiale și psiho-corporale. Aceste idei, așa avangardiste cum sunt, ar putea oferi un sprijin solid, adică validat empiric, tuturor practicienilor care au depășit superficiala concepție (sau prejudecată) că psihologia comportamentală are legătură doar cu câinii lui Pavlov, pisicile lui Thorndike și porumbeii lui Skinner.

Deoarece școala comportamentală e bazată pe știință empirică 100% (adică testează și generează teorii falsificabile), are deschidere către inovație și optimizare și, drept urmare, e un sistem care evoluează. Spre deosebire, școala psihodinamică (și psihanalitică), fiind bazată pe teorie non-științifică, previzionez că va ajunge exponat de muzeu. Bine, fie, o mare parte din ea, căci există și dizidenți mai actualizați. Iar acest final glorios va veni peste orice școală de psihoterapie care are la bază teorii cu sprijin pseudoștiințific ori spiritual (sau ceva amestecat). (wishful thinking?). Tu, dacă ești de meserie, știi ce ai de făcut… dacă nu vrei să ajungi la muzeul de istoria psihologiei înainte de vreme.