Aud de oameni care isi blameaza parintii pentru ceea sunt ei, la varsta adulta. Aud de psihologi care isi indeamna pacientii sa-si confrunte parintii, sa-si exprime frustrarile si nemultumirile vizavi de acestia. Aud de sedinte de psihoterapie in care clientii, indrumati de psihologa, “sapa” prin trecutul lor dupa conflicte cu parintii, care, chipurile, sunt cauza pentru problemele lor de la varsta adulta. Aud de (fosti) pacienti, care tind sa-si explice dilemele, ambivalentele , neputintele si atitudinile de auto-sabotaj sau dispozitia negativa prin apelul la istoria familiala, la relatiile nefericite sau dificile cu unul sau ambii parinti.
Cei mai multi ofera o greutate neintemeiata, in pofida dovezilor din genetica comportamentala, relatiilor cu familia, educatiei parentale si copilariei (primii ani de viata) in modelarea relatiilor sociale sau confruntarea cu obstacole concrete, la o varsta adulta. Dupa ceea ce cunosc eu, pana in acest moment, din propria documentare in literatura stiintifica (autentica), cred in urmatoarele doua idei:
- personalitatea nu este influentata de relatiile cu parintii. Caracterul, da. Parintii pot cultiva la progeniturile lor valori, atitudini si abilitati. In aceste privinte, parintii influenteaza plozii. Nu e putin lucru. Ba dimpotriva.
- problemele sau dificultatile adultilor nu au legatura (intotdeauna) cu experientele din trecut, cu conflictele din copilarie; cu unele exceptii. Cu alte cuvinte, cei mai multi adulti nu intampina dificultati in vietilor lor datorita conflictelor grave nerezolvate cu mama si tata (nici cu bunicii si strabunicii). Dificultatile lor sunt predominant legate de provocarile inerente situatiilor existentiale nefamiliare pentru care nu sunt pregatiti (la scoala sau in familie) emotional, moral si/sau social.
Foarte putini sunt aceia care inteleg si isi explica ab initio problemele prin apelul la ereditate. (de ex. multi psihologi practicieni n-ar sti sa citeze un singur studiu in behavioral genetics). Genele se mostenesc de la ambii parinti, care, le-au mostenit de la parintii lor, care, la randul lor, le-au mostenit de la antecesori si tot asa. Daca tu constientizezi (ai facut meditatie), ca te manifesti anxioasa precum mama, nu inseamna ca te identifici cu mama anxioasa. Inseamna ca ai mostenit gene de la dumneaei. Esti o persoana curioasa, avida dupa noutati din diverse domenii, nu pentru ca parintii, ambii profesori, ti-au cultivat curiozitatea, ci pentru ca ai mostenit genele lor. Fara indoiala, conteaza ca ti-au oferit, poate, un mediu propice infloririi unei curiozitati academice, cum ar fi o biblioteca impresionanta, incurajarea si aprecierea pentru activitatile tale de studiu si lectura. Sau, dincontra. Ti-au fixat asteptari extreme, care te-au descurajat, ca in final, sa respingi studiul, desi, inlauntrul tau, in “stofa” ta, esti o curioasa. Cu toate astea, daca te-ai nimerit intr-un grup cu colegi studiosi, vei invata in pofida unor standarde de neatins. (masurabila prin superfactorul “openness” in Modelul Big Five; “novelty seeking” in TPQ ori actiunile tale concrete – doar ca sa epatez, desigur)
Copiii si adolescentii nu-si doresc sa semene cu parintii lor decat in masura in care isi doresc sa fie adulti. Parintii sunt adulti, iar cei mici isi doresc sa fie adulti. Daca un baietel isi doreste sa fie electrician ca tatal sau, nu inseamna ca se identifica cu modelul patern. Isi doreste sa fie un adult, iar adultii se definesc prin ceea ce fac in mod curent (prin rolul in societate). Modelul de sex-rol este exersat in grupul de egali. Copii si, mai ales, adolescentii isi doresc sa fie asemeni cu cei din grupul lor. Sunt mai animale de turma ca niciodata in decursul vietii. Aici sunt internalizate modelele de sex-rol, care nu sunt fixe (teoria socializarii prin grupul de egali). Ele nu sunt preluate din familie. Un baietel nu-si va dori sa fie alcoolic si violent precum tata, pentru ca detecteaza oprobiul, iar el are nevoie sa apartina de grup. Sigur, daca mediul social tolereaza comportamentul, avem poate o alta istorie. Iar daca seamana la agresivitate, pe care o orienteaza spre tatal sau, nu inseamna ca si-a refulat ostilitatea din dorinta sexuala inconstienta de a se cotai cu mama. Este o sminteala, o tautologie, o trasnaie fara suport empiric, altul decat studiile clinice (cazuri individuale).Cu toate astea, multi specialisti (rupti de literatura stiintifica) cred in aceasta aiureala. Ce mi se pare mai nociv e ca pacientii lor ajung si ei sa creada. Iar asta pe langa (multi) studenti de la multe facultati romanesti de profil, care, desi studiaza si trec examenele la metodologia cercetarii si statistica, continua sa creada in astfel de aiureli si bolboroseli psihologizante.
Personalitatea depinde de genele mostenite pe de-o parte, iar pe de alta de mediul non-impartasit (nonshared environment). Semanam mai mult decat ne-am dori, poate, cu ambii parinti. Daca te auto-observi cu atentie (mindful), vei identifica nu doar trasaturi fizice, dar si de personalitate similare cu cele ale parintilor. Dar nu pentru ca ne-au modelat ei, ci pentru ca purtam aceleasi gene.
Tu poti retine urmatorul fapt. Parintii nu modeleaza personalitatea plozilor prin parentaj, indiferent de parentaj (chiar si al iubirii neconditionate). Insa, iti reamintesc, pot transmite valori, cultiva atitudini si abilitati. Or, toate astea pot fi schimbate si alese de tine, astazi, pentru ca esti un adult autonom, dupa cum afirma Martin Seligman in What You Can Change and What You Can’t (prima editie: 1994):
“Daca vrei sa-ti blamezi parintii pentru problemele tale de adult, atunci esti indreptatit sa-ti blamezi genele pe care le-ai primit, dar nu esti indreptatit – prin niciun fapt din cele cunoscute de mine – sa blamezi felul in care te-au educat… Nu suntem prizonierii trecutului. “