Cum să te afirmi cu politețe vorbind cu franchețe

A ne afirma nu e totuna cu a ne impune. Persoana care se impune o face ca să obțină doar ce vrea ea pe socoteala altei persoane sau fără să-i pese de dorința și drepturile acesteia. Spre deosebire, persoana care se afirmă o face cu respect pentru cealaltă persoană indiferent de statutul ei social.

Lucru mai rar prin societatea românească unde cetățeanul se crede buricele pământului. Există și alte burice. Dânsul se crede unicul și specialul purice, pardon, burice. Dar cine se poate pune cu tendința narcisică? Cine, dacă foarte puțini reușesc s-o mai recunoască.

De câțiva ani încoace redescopăr terapia comportamentală (un fel de gramatica și ortografia psihoterapiei). Uite așa m-am întâlnit (la o cafea) cu antrenamentul asertiv care ne învață, ghice ce? Să ne exprimăm afirmativ dar cu politețe, însemnând cu atenție (mindful) la situația particulară în care ne aflăm. La ce ți-ar folosi? La anxietate socială și timiditate, la stimă și încrederea în sine. Dar și la prinderea unor ocazii ce te pot pune pe un drum al vieții la care visezi cu ochii deschiși dar nu îndrăznești.

By the book, comportamentele asertive (cinci la număr) sunt acele acțiuni prin care ne asigurăm și păstrăm ceea ce suntem îndreptățiți într-o situație interpersonală fără să încălcăm drepturile altora, iar asta include exprimarea dorințelor, opiniilor și emoțiilor.

Nu mă pot abține să nu fac o remarcă vizavi de persoanele cu profile psihopatice și narcisice. Ele sunt de fiecare dată îndreptățite la te miri ce (uneori până la încălcarea unor legi). Da, ele au mereu dreptate.

Să vedem câteva exemple comparative. Nu bei alcool (ai consumat periculos în tinerețe), dar la o petrecere cineva îți oferă un pahar de vin. Cum răspunzi? Cu un banal ”Nu, mulțumesc”. Trebuie să te justifici? Nu. Persoana cu oferta alcoolizată insistă cu șantaje. ”Eh, hai nu fi rigid. Gustă măcar, ce-i așa rău?! Nu strică și face bine la colesterol. Hai de dragul meu”. Cum răspunzi? Exact la fel. Cu fermitate afirmi ”Nu, mulțumesc” și zâmbești cu politețe. Evident, nu e deloc complicat și… totuși… Pentru unele persoane devine dificil. Ele au fost învățate să răspundă fie agresiv, fie non-afirmativ. De exemplu, cineva răspunde agresiv: ”Nu! Nu vreau alcool și nu mă mai tenta” sau ”Cred că glumești! Doar nu-ți bați joc de mine?!”. Altcineva poate răspunde non-asertiv: ”Oh, nu știu… mulțumesc… Poate nu-mi strică un pahar de vin”.

De o uriașă confuzie mă împiedic adesea. Mda, sunt mai cu capu-n nori. Asertiv nu înseamnă că te impui, doar n-ai creier de pui! Comportamentele agresive (de impunere) seamănă cu cele afirmative, dar nu sunt aceleași. Ambele pot duce la același rezultat – obții ceea ce ai nevoie sau îți afirmi un drept. Diferă prin mijloacele la care apelăm ca să ne atingem scopul.

Și reiau ideea de la început ca să-ți intre la tărtăcuță, minte de broscuță. Comportamentele agresive fac asta prin încălcarea drepturilor altor oameni, pe socoteala celorlalți. În timp ce conduita afirmativă duce la atingerea scopului fără încălecarea altor oameni (cu excepția unor scopuri recreative). Adică fără să te așezi cu bocancii în drepturile unei alte persoane. Discutabil până unde se întind drepturile fiecăruia? Discutabil, da, de aceea, compromisul poate fi soluția potrivită. Nu mereu, ci doar atunci când nu atinge demnitatea umană (vai, dar ce-o însemna asta?).

Cât de potrivit e să ne comportăm afirmativ? Și de ce nu și agresiv? Depinde de situație, iar în cultura noastră balcanică depinde și mai tare comparativ cu cea vestică unde individualismul și independența sunt valorizate. Cine se comportă afirmativ, în anumite medii sociale, poate fi perceput negativ și tinde să devină un personaj numa bun de ocolit. Poate părea o persoană încrezută, nepăsătoare sau neimplicată, deoarece pe la noi se poartă predominant ciocu mic, mersul pe burtă și capul plecat salariul nu ți-l taie. În consecință, mergi de măcăne în altă curte. Glumesc exagerând puțin, dar numai puțin. O persoană care se comportă asertiv riscă marginalizarea în acel grup de care aparține. În final, ajunge să simtă că e separată de grup și e nevoită să plece pe motiv de nucă-n perete (nu poți introduce o nucă într-un perete nici cu dezlegare de la Patriarhie).

Un comportament asertiv nu e mereu adaptiv, chiar dacă e potrivit. Să zicem că ești la un supermarket și te grăbești. Cumperi ceva și descoperi că nu ai primit restul corect. Pentru câțiva lei nu mai te exprimi asertiv. Alegi rapid să pleci deoarece urmează o întâlnire importantă. Sau, dacă îți dorești o bună relație cu părinții tăi, nu insiști cu afirmarea preferinței tale politice pentru USR sau afinitatea ta pentru filosofia budistă.

Comportamentele asertive nu trebuie să devină o rețetă generalizată și universală. Deși, nu încetez să mă uimesc de câtă apetență avem pentru astfel de rețete!