Cum poți descrie o persoană cunoscută?

Îți propun o mică demonstrație. Adu-ți în minte o persoană pe care o știi bine. Scrie chiar acum o mică descriere a ei ca s-o poți prezenta altcuiva care n-o cunoaște. După ce ai scris, poți continua să citești. Așa e, poți continua și fără dar nu mai are haz.

Când descriem o persoană, ne referim cel mai adesea la trăsăturile individuale și mult mai rar la comportamente. De ce? Pentru că e mai comod. Durează puțin, iar trăsăturile pe care le atribuim sunt pe baza unor teorii personale (modelate cultural și situațional) despre cine este acea persoană.

Trăsăturile sunt, de obicei, deduse din comportamente, cu condiția să fie observate. Deși, unii mai dotați pot citi cu puterea minții de la distanță. Spre exemplu, dacă vezi pe cineva ținând ușa ca să treacă o persoană în vârstă, atunci vei crede că această persoană este amabilă. În timp ce altcineva care zorește o persoană vârstnică cu un ”hai moșule mai repede!”, nu poate fi decât meltean.

Trăsăturile sunt contructe teoretice. Nu poți observa amabilitatea coborând scările ca s-o întrebi cum se simte. ”Bună ziua, doamna Amabil, cum vă simțiți astăzi?”. Poți observa ceea ce face o persoană într-o situație specifică, iar pe baza observațiilor vei deduce că posedă o anumită trăsătură. Vezi bine că ține de interpretarea fiecăruia. Poftim exemplu. Când prietena e supărată, Ioana încearcă s-o liniștească, în timp ce Ionuț respectă viața ei privată și o lasă singură. Ambii pot fi considerați grijulii. Poate mai puțin Ionuț? Dar nu cumva, Ioana e intruzivă? Depinde de cine interpretează. Trăsătura grijă nu ne spune nimic despre ce face fiecare.

Am auzit de concepția greșită că fiecare are un dicționar al lui. ”Unde-l ține?”, m-am întrebat. Din câte știu, dicționarul e unul singur pentru tot poporul. Cuvintele au semnificații stabilite în dicționar, iar cine nu le cunoaște nu poate face psihologie (și multe altele, dar e altă discuție). Dar dincolo de asta, un meseriaș veritabil știe să ducă o clientă înspre dormitor, pardon, spre comportamentul observat, nu rămâne cu dumneaei… pe cap, la nivelul unor constructe teoretice.

Avantajul descrierilor comportamentale ține de precizie. Ne feresc de interpretări subiective, confuzii și etichetări. Nu vei mai eticheta o persoană în termeni precum: labilă, depresivă, dependentă sau echilibrată, introvertită, timidă. Asemenea etichete nu-ți spun mai nimic vizavi de acea persoană și nici nu explică ceva după cum au impresia acei meseriași care antipatizează (din ignoranță) modelul comportamental.

Descrierile în termeni de trăsături ajută pe psihologii personalității. Ei au nevoie să grupeze comportamente în categorii ca să născocească chestionare și să identifice factori de personalitate. Ele nu pot ajuta un terapeut sau psiholog care intervine terapeutic. Descrierile comportamentale oferă informațiile detaliate de care are nevoie ca să facă un plan de terapie.

Terapetul meseriaș are grijă să traducă trăsăturile în comportamente. Spre exemplu, un client afirmă despre sine: ”Nu am încredere și mă decid greu”. Ce-i rămâne meseriașului nostru în căpșor dacă a fost școlit la nivel de excelență? Că omul e lipsit de încredere și indecis? Prin urmare, ce-i rămâne de făcut? La mintea cocoșului, să-l sprijine în creșterea încrederii în sine și să treacă de la starea de nehotărât la cea de hotărât. Dar cum poate crește ”Încrederea în sine”? Prin rugăciune? Cu proteine, steroizi? O duci la sală, la workout cu greutăți? Das passt nicht.

Întrebarea cheie pe care o poți pune este: ”Ce anume specific faci de ajungi să te descrii prin lipsa de încredere în sine?”. Sau o alta, aproape magică, dacă vrei să ajungi la scopuri: ”Să ne imaginăm ca ai suficientă încredere în sine. Ce faci diferit în viața ta?”. Chiar așa. Să zicem că ai acea trăsătură dorită. Ce anume faci diferit în viața ta?