Doi tineri din Ploiești au montat un experiment social, fiind probabil inspirați de un caz celebru în literatura empirică a psihologiei sociale. A fost un caz ce a stârnit valuri de indignare în State în anii 64-65. O tânără femeie, Kitty Genovese, pe când se întorcea seara târziu de la lucru, a fost atacată de un violator cu cuțitul. Timp de 35 de minute a încercat să scape de el, implorând ajutor și țipând, sub privirile a 38 de vecini aflați în casele din apropiere. Cazul a fost documentat de doi pionieri ai psihologiei sociale, John Darley și Bibb Latane.
Revenind la experimentul celor doi tineri, o tânără e îmbrâncită și trântită de un alt tânăr undeva pe un bulevard circulat de mulți oameni. În articolul ce se pornește alarmist cu ”nepăsarea face victime” mai apare precizarea plină de speranțe că doi trecători au sărit, totuși, în ajutorul domnișoarei. Nu apar alte detalii despre experiment. Dar avem opinia unei psihologe, populară prin platourile iluminate ale unor televiziuni.
Te poți aștepta, tu un neofit, la o părere informată psihologic de la un specialist. Nu e cazul. Anticipând ignoranța, am citit cu nerăbdare să aflu gogomănia. Și mai bine nu citeam. A interpretat că ”studiul” ne arată un fenomen pentru care doamna are o explicație inspirată din folclor. Cu siguranța dezarmantă a neștiutorului, dânsa ne dezvăluie că fenomenul e de indiferență și detașare de ceilalți. De aceea, trecătorii nu au intervenit, precizează dânsa, comportamental. Adică, se poate și mental, de la distanță? Probabil că vrea să ne lămurească cum oamenii nu ajută, deoarece sunt indiferenți și detașați de alți semeni aflați la nevoie. De dragul discuției, să o luăm așa.
Ca orice bun psiholog, dânsa nu a ezitat să atribuie cauzele ”fenomenului” în personalitatea trecătorilor în timp ce a subapreciat importanța unor factori situaționali (eroarea de atribuire fundamentală). E evident că nu cunoaște literatura empirică din psihologia socială. Dacă avea ceva habar, atunci ne putea lămuri cu ceea ce se cheamă bystander effect (efectul spectatorului). În situații de urgență (cum a fost și tragicul caz cu Kitty Genovese), oamenii oferă ajutor cu o mai mică probabilitate când se află în prezența altor oameni decât atunci când sunt singuri.
Cu scopul unei rigori conceptuale pentru cine vrea știință și nu bolboroseală, avem un efect psihologic, nu un fenomen social, categorii distincte aflate pe nivele diferite de analiză. În orice manual bun de psihologie socială putem găsi acest efect documentat în amănunt și încadrat la capitolul comportamente prosociale. Pentru că e despre comportamente de ajutorare sau prosociale, nu despre fenomene, fiindcă lucrăm cu oameni, nu cu vremea de afară.
Deschid un textbook (2011) ce-l are ca autor principal pe celebrul profesor și psiholog social Roy Baumeister. Aflăm că ajutorul pe care îl oferim depinde de factori ce țin de context, norme sociale, altruism și empatie, asemănări și atracție, dispoziție afectivă, grade de rudenie și schimburi sociale (de ex, e mai probabil ajutorul între oamenii care au relații de rudenie).
Oamenii nu pot fi indiferenți și detașați cu excepția unora cu patologii de personalitate. Cei mai mulți sunt orientați prosocial pe baza a două instincte. (Instinctul înseamnă un set de comportamente înăscut și declanșat de stimuli specifici din mediu). Primul e de a oferi înapoi, de a răsplăti (simțul reciprocității) și al doilea e de a fi corecți (sau simțul dreptății). Din ambele instincte au înflorit normele sociale de reciprocitate, echitate și egalitate. Ele normează comportamentele oamenilor dintr-un grup, comunitate sau societate.
Un comportament prosocial e acela prin care contribuim la binele altor oameni sau la binele unei societăți (ca exemplu, campaniile comunității Declic). Ne ajutăm unii pe alții în mai multe moduri. Spre exemplu, pe baza normei sociale (și legale) facem asta lună de lună prin contribuțiile sociale ca parte din câștigurile fiecăruia. E un tip de comportament prosocial. Ne așteptăm, la schimb, să primim servicii de protecție socială și medicală din partea autorităților publice (la Sfântu Așteaptă).
În România, te asigur că oamenii se sprijină unii pe alții. Nu sunt indiferenți și detașați de ceilalți (cu unele excepții). Probabil chiar mai mult ca prin alte țări europene. Pe cine te mai poți baza când instituțiile de stat par incapabile să ofere protecție? Sunt, probabil, populate cu funcționari slab pregătiți începând de la șefii lor, numiți politic, că peștele de la cap se împute. Chiar și în recentul caz de la Caracal, nu cred că acei dispeceri au fost rău intenționați. Că nu au vrut să ajute. Acțiunile lor au fost dictate de sistemul în care lucrează. Așa au fost (de)formați profesional (și probabil sufletește). Nu-ș ce concedieri și sancțiuni (soluții corective de moment) nu pot rezolva probleme profunde de pregătire profesională și management. Ca o paranteză, am râs isteric când am aflat că STS nu e capabil să ne localizeze prin telefon când sunăm la urgențe (deși GoogleMaps face asta cu o acuratețe surprinzătoare).
Deși, după râs am rămas cu un gust amar. Refuz să mă gândesc la ce poate trece prin minte taților de fete puși în fața unei realități înfiorătoare. Corupția instituțiilor de stat pervertește instinctele de ajutorare. Atunci când funcția ajunge golită de umanitate.